Alexandru Voinea își trăia viața ca un om obișnuit, obișnuit să-și croiască singur destinul. Chiar din copilărie știa că sărăcia nu trebuie să fie un obstacol și s-a luptat să avanseze, depășind toate piedicile.

Acum, el conducea o afacere prosperă, conducea o mașină luxoasă și nu renunța la costume scumpe. În cele din urmă, viața părea să îl răsplătească pentru toate eforturile sale.

Într-o dimineață obișnuită, după ce ieșea dintr-un club de fitness exclusivist, drumul i-a fost blocat de o femeie ceva mai în vârstă. O femeie mică de statură, cu spinarea gârbită, înfășurată într-un șal de lână vechi, i-a întins o mână tremurătoare.

— Fiule… îmi poți da măcar câțiva bani pentru o pâine?

Reflexiv, Alexandru s-a dat înapoi, ușor deranjat de abordare. Totuși, înainte să se întoarcă, privirea i-a fost atrasă de o pereche de cercei minunați, din aur, ce străluceau pe urechile femeii. Un val de amintiri s-au năpustit asupra sa, pentru că recunoștea acei cercei.

— De unde îi aveți? – a întrebat el brusc, simțind un fior rece pe șira spinării.

Femeia s-a tras înapoi, surprinsă, și și-a tras șalul peste urechi.

— Sunt ai mei…

— Așa ceva nu se poate! – a răbufnit Alexandru. – Acești cercei sunt speciali… I-am cumpărat pentru iubita mea, acum zece ani…

Oprindu-se, amintirile l-au cuprins rapid: o fată cu un zâmbet vesel, râsul ei clar ca un clopot, parfumul ploii de primăvară când stăteau sub umbrelă și ziua în care ea a dispărut. Era plecată fără urmă, lăsând doar un bilet scurt: „Iartă-mă, trebuie să plec…”

— Cine sunteți? – a murmurat el, apropiindu-se cu pași lenți. – De unde aveți acești cercei? Unde a plecat ea?

Femeia și-a ridicat ochii către el, plini de lacrimi. Era atâta durere în privirea ei încât Alexandru a înțeles: era pe cale să afle un adevăr ce putea să-i schimbe total viața.

— Iartă-mă, fiule… dar nu ți s-a spus adevărul întreg…

Un fior i-a ținut imobilă coloana vertebrală. Nu știa ce urma, dar era sigur că viața sa nu va mai fi la fel de simplă.

Femeia a respirat adânc și, cu mâinile tremurând, a scos o fotografie din buzunar. Era o poză veche și pliată. Alexandru a recunoscut-o imediat – era el și Bianca, prima sa iubire. Inima sa a început să bată mai tare.

— De unde ai asta?! – a strigat el aproape furios.

— Ea… e nepoata mea, – a spus femeia cu o voce ușor răgușită. – Și tu… tu ești tatăl copilului ei, Alexandru. A plecat pentru că îi era frică să nu o accepți, că vei alege cariera. Nepoata mea e în suferință. E bolnavă.

Alexandru a stat înmărmurit, cu mintea încercând să reconstituie piesele acestui nou puzzle. Bianca… copil… copilul lui. Tot ce crezuse în ultimii zece ani era o minciună care se destrăma acum în fața realității.

— Unde este? – vocea lui era acum firavă și emoționată.

Femeia i-a spus adresa. Fără să mai ezite, Alexandru a alergat spre mașina sa. Lumea dimprejur dispăruse. Tot ce conta era să le găsească pe ele și să nu lase soarta să îi despartă din nou.

Ce impresii v-a lăsat această poveste emoționantă? Așteptăm să ne împărtășiți gândurile și experiențele dumneavoastră în secțiunea de comentarii!