Alexandru Voinea a fost întotdeauna determinat să-și clădească viitorul cu propriile forțe. De mic copil, a refuzat să accepte sărăcia ca pe o sentință inevitabilă și a muncit din greu pentru a depăși orice provocare.

Acum, conducea o afacere prosperă, conducea o mașină luxuoasă și purta costume elegante. Se părea că eforturile sale fuseseră în sfârșit răsplătite.

Într-o dimineață, ieșind dintr-un club de fitness exclusivist, a fost abordat de o bătrână. Era micuță, îmbrăcată într-un șal de lână uzat, și i-a întins o mână tremurândă. Vocea ei era slabă, dar veche de experiențele vieții.

— Fiule… poți să-mi dai câțiva bănuți pentru o pâine?

Alexandru a tresărit și a făcut un pas în spate. Nu îi plăcea când era întrerupt în felul acesta. Totuși, înainte de a pleca mai departe, ochii i s-au oprit pe perechea de cercei de aur care străluceau pe urechile zbârcite ale femeii. Îi cunoștea, fără îndoială.

— De unde aveți acești cercei? – întrebă Alexandru brusc, simțind cum emoțiile îi tulbură vocea.

Bătrâna a ezitat, apoi s-a tras înapoi speriată, acoperindu-și urechile cu colțul șalului.

— Sunt ai mei…

— Nu este posibil! – replică Alexandru, vocea lui crescând în intensitate. – Acești cercei… i-am cumpărat acum zece ani pentru cineva drag…

S-a oprit brusc. Amintirile au năvălit ca un val neașteptat: o fată cu un zâmbet vesel, râsetele ei cristaline, aroma ploii de primăvară în timp ce împărțeau o umbrelă… și ziua în care dispăruse fără veste, lăsând doar un scurt mesaj: „Iartă-mă, trebuie…”

— Cine sunteți? – șopti el, tensionat, înaintând un pas. – De unde aveți acești cercei? Unde a dispărut ea?

Bătrâna i-a ridicat privirea plină de lacrimi. Era atât de multă durere acolo încât Alexandru a înțeles: urma să afle un adevăr care i-ar fi putut schimba cursul vieții.

— Iartă-mă, fiule… dar nu ți s-a spus tot adevărul…

Un fior rece i-a traversat corpul. Nu știa ce urma să audă, dar era sigur de un lucru: viața sa nu va mai fi la fel niciodată…

Bătrâna oftă adânc și scoase din buzunar o fotografie veche și uzată. Alexandru o recunoscu imediat – în fotografie erau el și Bianca, prima sa iubire. Inima i se acceleră.

— De unde ai fotografia asta?! – strigă el, aproape disperat.

— Ea… este nepoata mea, – răspunse bătrâna, cu o voce emoționată. – Iar tu… tu ești tatăl copilului ei, Alex. Ea a plecat temându-se că nu o vei accepta, că vei alege cariera… dar nu mai pot ascunde adevărul. Nepoata mea are nevoie de ajutor. Este bolnavă.

Alexandru înțepeni pe loc. Bianca… un copil… copilul său. Nu-i venea să creadă. Zece ani de tăcere și secrete, prăbușite într-o secundă.

— Unde este? – întrebase el, cu o voce tremurândă.

Bătrâna i-a dat adresa. Fără să stea pe gânduri, Alexandru s-a îndreptat spre mașina sa. Lumea înconjurătoare dispăruse. Conta un singur lucru: să le găsească. De data asta, destinul nu îi va mai despărți.

Ce credeți că ar trebui să facă Alexandru în continuare? Împărtășiți-ne gândurile și părerile voastre în comentarii!