„De fapt, Andrei, acesta este al treilea detaliu…”
Îmi desprind încet încheietura din mâna lui, fără să-mi ridic vocea, iar expresia lui se schimbă în clipa în care pe ecran apare un document pe care îl recunoaște imediat.
„În dimineața asta am cumpărat creanța.”
Pentru câteva secunde, nimeni nu reacționează, fiindcă majoritatea invitaților nu înțeleg ce înseamnă. Andrei însă înțelege perfect, iar faptul că își pierde culoarea din obraji îmi confirmă că tocmai am rostit singurele cuvinte de care se temea.
Mariana se întoarce spre el.
„Ce vrea să spună?”
„Nimic,” răspunde Andrei prea repede. „Ana încearcă să facă spectacol.”
„Atunci explică tu.”
Pe ecran apare contractul de cesiune semnat în acea dimineață. Firma mea de investiții cumpără de la creditorul principal întreaga creanță garantată cu proprietățile lui Andrei, inclusiv cele trei blocuri și vila de la Snagov.
Nu îi cumpăr proprietățile și nu îi iau nimic pe ascuns. Cumpăr datoria pe care el nu o mai poate plăti.
„De trei luni,” spun eu, „Călinescu Imobiliare nu își mai respectă obligațiile. Andrei a refinanțat de două ori, apoi a pus aproape tot ce avea drept garanție. Ultima scadență este peste unsprezece zile.”
Mariana își privește fiul de parcă îl vede pentru prima dată.
„Mi-ai spus că firma valorează zeci de milioane.”
„Și valorează!”
„Nu,” răspund eu. „Activele pot valora mult. Firma, după datorii, nu.”
Un murmur străbate sala, iar câțiva dintre partenerii de afaceri ai lui Andrei își scot telefoanele. El observă și își pierde controlul.
„Puneți telefoanele jos! Este nunta mea!”
„Și a mea,” îi amintesc.
Mariana urcă lângă noi și își fixează fiul cu privirea.
„Andrei, proprietățile pe care tocmai mi le-ai dat au datorii?”
El tace.
„Răspunde-mi!”
„Sunt niște probleme temporare.”
„Cât?”
Andrei își trece mâna peste frunte, iar eu văd cum încearcă să găsească o variantă suficient de mică încât mama lui să nu intre în panică.
Nu îl las.
„Puțin peste 18 milioane de lei, dacă includem penalitățile și celelalte obligații.”
Paharul Marianei lovește masa.
„Optsprezece milioane?”
„Ana exagerează.”
Deschid următorul document.
„Atunci probabil exagerează și auditorii.”
Andrei se întoarce spre mine cu o furie pe care până acum o ascundea în spatele zâmbetelor. Îl cunosc de patru ani, dar abia în ultimele săptămâni încep să înțeleg cât de mult din omul pe care îl iubesc fusese construit special pentru mine.
Totul începe cu un e-mail primit din greșeală.
Contabilul firmei lui îmi trimite un tabel destinat lui Andrei. Îl deschid fără suspiciuni și găsesc numele meu lângă o coloană intitulată „aport după căsătorie”.
Paisprezece milioane de lei.
Când îl întreb pe Andrei ce înseamnă, îmi spune că este doar o simulare financiară. Îl cred până când observ că suma coincide aproape perfect cu portofoliul meu lichid de investiții.
Atunci încep să verific.
Și găsesc tot.
Mesaje către avocat, discuții cu banca și, cel mai grav, o copie scanată a semnăturii mele folosită pentru pregătirea transferului.
Într-un mesaj către Mariana, trimis cu două săptămâni înainte de nuntă, Andrei scrie:
„După cununie, rezolvăm. Ana nu o să lase firma familiei să cadă.”
Iar Mariana răspunde:
„Important este să semneze înainte să afle cât de rău stăm.”
Nu proiectez mesajul pe ecran. Nu mai este nevoie.
„De ce te-ai căsătorit cu mine?” îl întreb.
Întrebarea mea îl lovește mai tare decât toate documentele.
„Nu face asta.”
„Te-am întrebat de ce.”
„Pentru că te iubesc.”
„Atunci de ce ai falsificat semnătura femeii pe care o iubești?”
Sala devine atât de liniștită încât aud muzica slabă din bucătăria restaurantului.
Andrei își desface nodul cravatei.
„Am vrut să salvez compania. Era o soluție temporară. Banii se întorceeau.”
„Când?”
Nu răspunde.
„În trei luni? Un an? După ce vindeai blocurile?”
„Aș fi reparat situația.”
„Cu banii mei.”
Mariana intervine imediat.
„Banii se fac la loc. O familie nu se destramă pentru niște cifre.”
Mă uit la ea și aproape zâmbesc.
„Interesant, pentru că acum zece minute fiul dumneavoastră tocmai v-a promis 30.000 de lei lunar în fața tuturor, fără să mă întrebe dacă intenționează să finanțeze această generozitate din veniturile lui sau din ale mele.”
„Sunt mama lui.”
„Știu.”
„Eu am construit totul pentru el.”
„Atunci ar fi trebuit să-l învățați că nu construiești nimic folosind semnătura altcuiva.”
Andrei lovește masa cu palma.
„Destul!”
Câteva pahare se clatină.
„Vrei bani?” mă întreabă. „Spune cât. Îți dau partea ta și terminăm circul.”
Pentru prima dată în acea seară, râd.
„Partea mea?”
Îmi scot verigheta.
Nu o arunc și nu fac niciun gest teatral. O așez pur și simplu pe masa dintre noi.
„Tot ce este al meu rămâne al meu, exact cum prevede contractul prenupțial pe care tu ai insistat să-l semnăm.”
Mariana își întoarce capul brusc spre fiul ei.
Ironia este aproape perfectă. Contractul prenupțial fusese ideea lor, fiindcă Mariana se temea că aș putea pune mâna pe averea familiei.
Acum același document îmi protejează mie banii.
„Iar creanța?” întreabă Andrei.
„Rămâne la compania care a cumpărat-o legal.”
„Compania ta.”
„Da.”
Se apropie de mine.
„Deci acum poți să-mi iei tot.”
„Nu. Tu poți să pierzi tot dacă nu îți plătești datoriile. Este o diferență importantă.”
Pentru prima dată, nu mai are replică.
Îi explic că nu intenționez să execut imediat garanțiile și că societatea mea îi va respecta termenul contractual. Are unsprezece zile să prezinte un plan real de rambursare, fără banii mei, fără semnături false și fără promisiuni inventate.
Dacă poate, compania lui continuă.
Dacă nu, se aplică exact contractul pe care el însuși l-a semnat.
„Și dacă refuz?” întreabă.
„Atunci creditorul își exercită drepturile.”
Mariana îl apucă de braț.
„Andrei, fă ceva!”
El o privește cu o expresie stranie.
„Ce vrei să fac, mamă?”
„Sună banca! Sună avocatul! Anulează tot!”
„Nu pot.”
„De ce?”
Andrei închide ochii pentru o secundă.
„Pentru că Ana are dreptate.”
Acestea sunt primele cuvinte sincere pe care le aud de la el în toată seara.
Mariana se lasă pe un scaun.
„Dar casa de la Snagov?”
„Este garanție.”
„Blocurile?”
„Și ele.”
„Și cei 30.000 pe lună?”
Andrei nu răspunde.
Aproape îmi pare rău pentru ea până când își ridică privirea spre mine.
„Tu ai plănuit asta.”
„Nu. Eu plănuiam să mă căsătoresc.”
Cuvintele îmi ies mai greu decât mă aștept.
„Aveam rochia pregătită, luna de miere rezervată și eram convinsă că în seara asta începe viața noastră. Planul s-a schimbat când am aflat că omul cu care urma să mă căsătoresc pregătea un transfer de paisprezece milioane din contul meu.”
Andrei mă privește fix.
„Atunci de ce ai mai venit la nuntă?”
Întrebarea rămâne între noi.
„Pentru că până azi-dimineață încă speram că vei opri totul.”
El clipește.
„Transferul era programat pentru luni. Dacă înainte de ceremonie veneai la mine și îmi spuneai adevărul, anulam nunta în liniște. Nu vedea nimeni documentele și nu afla nimeni despre datorii. Dar ai mers până la capăt.”
Mă uit spre Mariana.
„Iar apoi ai urcat aici și ai promis public o avere pe care nu o mai ai, plus 30.000 de lei lunar, pentru că ai vrut ca toată sala să vadă ce fiu extraordinar ești.”
Andrei își coboară privirea.
„Ai avut până în ultima clipă posibilitatea să alegi adevărul.”
Îmi iau buchetul de pe masă.
„Ai ales spectacolul.”
Cobor de pe podium, iar sora mea vine imediat lângă mine. În spatele nostru izbucnesc șoapte, dar nu mă mai interesează cine filmează și cine pleacă.
Andrei mă strigă înainte să ajung la ușă.
„Ana!”
Mă opresc.
Pentru o clipă, pare din nou bărbatul de care m-am îndrăgostit.
„Putem repara asta.”
Îl privesc și simt ceva mult mai liniștit decât furia.
„Firma, poate.”
Fac o pauză.
„Căsnicia, nu.”
În aceeași seară, avocatul meu înaintează documentele necesare pentru separare și pentru contestarea oricărei operațiuni făcute în numele meu fără consimțământ. Nu cer proprietățile lui Andrei și nu încerc să-l distrug; cer doar ca fiecare obligație financiară să rămână acolo unde îi este locul.
În următoarele zile, Andrei prezintă un plan de restructurare, vinde două active care nu sunt esențiale și acceptă pentru prima dată dimensiunea reală a problemelor sale. Mariana nu primește vila, blocurile sau cei 30.000 de lei promiși, iar declarația grandioasă de la nuntă rămâne exact ceea ce fusese de la început: o promisiune făcută cu bani care nu existau.
Eu îmi recuperez liniștea înainte de orice altceva.
Când ies din restaurant în acea noapte, încă port rochia de mireasă, dar verigheta rămâne pe masa din sala de recepție. Afară plouă ușor, sora mea îmi ține portiera mașinii deschisă, iar eu mă uit o singură dată înapoi la clădirea în care trebuia să sărbătoresc începutul unei căsnicii.
Nu simt că plec de la propria nuntă.
Simt că plec exact la timp.
