— Doamne, iar țipă. Este a treia noapte la rând… — Liniștește-te, draga mea, liniștește-te. Ne vor auzi.

Apartamentul vechi m-a întâmpinat cu un miros de lavandă și antichități. Simțeam că pășesc într-un muzeu al timpului trecut, cu covoarele ce atârnă pe pereți, vitraliile pline de porțelanuri și fotografiile ce spun povești nespuse.

Orașul Sankt Petersburg, cu imensitatea și istoria sa, m-a făcut să îmi simt rădăcinile modeste și nesigure. Și acest apartament părea un loc cu legile sale necruțătoare.

— Intrați, nu stați în ușă, — spuse o voce răgușită.

Elizaveta Sergheevna, femeia în vârstă pe care urma s-o îngrijesc, stătea pe fotoliul ei cu o demnitate regală. Cu spatele drept și părul cărunt aranjat perfect, privirea ei te pătrundea prin lentilele ochelarilor.

Nu era genul de bunică ce-și îndeletnicea timpul cu prăjituri și tricotat.

— Aliona, — am spus cu voce sigură. — Ne-am vorbit la telefon…

— Îmi amintesc, îmi amintesc, — și mă invită cu un gest simplu să ne așezăm. — Deci, știi să gătești?

— Bineînțeles.

— Chiar și borș?

— Sigur că da.

— Hm, — mă evaluă cu privirea ei critică. — Cea de dinainte a spus că borșul e doar o supă cu varză și sfeclă. Poți să crezi?

Mi-am reținut cu greu un zâmbet, e clar că avea un simț al umorului sub această exteriorizare dură.

— Bunica mea ar fi scotocit după o tigaie pentru o asemenea afirmație.

— Exact! — privirea i s-a luminat ușor, un semn de aprobare. — Programul e simplu…

Prima noapte a fost liniștită. Am gătit cina și i-am pregătit medicamentele. Părea pierdută în gânduri, stând mult timp la fereastră, iar pe masă erau multe caiete care, atunci când m-am apropiat, au fost repede ascunse într-un sertar. Apoi a venit noaptea…

Un țipăt a rupt liniștea instantaneu, ca o explozie. Ridicându-mă brusc, am auzit un alt țipăt, urmat de o șoaptă tulburată.

Camera Elizavetei Sergheevna era luminată slab, și am găsit-o zbătându-se în somn, spreziată de vise rele.

— Pâinea… ascunde pâinea! Copiii… o vor găsi…

— Elizaveta Sergheevna! — i-am atins ușor umărul.

Se trezi brusc, ochii săi mari priveau prin mine, de parcă vedea ceva dincolo de realitate.

— Tăcere… — iar vocea i se stinse într-o șoaptă. — Merg aproape. Îi auzi? Pe zăpadă… scrâșnet după scrâșnet…

I-am aprins lumina, iar ea clipi des.

— Ce? Ah, tu ești… — își frecă fața obosită. — Scuză-mă. E din cauza vârstei…

— Să vă aduc puțină apă?

— Nu, — răspunse ferm. — Du-te la somn. Și stinge lumina.

M-am întors în camera mea, dar nu puteam adormi. Simțeam că ceva este profund în neregulă în acea casă, iar gândul la caietele ascunse mă tulbura și mai tare. Ce ororile o bântuiau noaptea?

De ce țipătul acela îmi reverbera încă în simțuri?

Dimineața următoare, am decis să fac curățenie în salon. În spatele unui dulap prăfuit, am găsit un tezaur de amintiri: zeci de fotografii alb-negru, împrăștiate ca hoarda unei toamne trecute.

Într-o fotografie tânără, cu părul împletit și rochia simplă, stătea Elizaveta. Pe spatele imaginii era inscripția ștearsă: „Leningrad, 1942”.

— Ce faci acolo? — vocea ei m-a surprins.

— Doar curățam și…

— Ah, ai găsit fotografiile? — o scânteie de curiozitate în ochiul său vigilent. — Ești curioasă.

— Aceasta sunteți dumneavoastră, nu-i așa? — I-am întins imaginea.

— Da, — a recunoscut cu un tremur ușor al degetelor. — Dar asta a fost demult. Într-o altă viață.

Am continuat curățenia, observând cum se așeză într-o tăcere meditativă, strângând fotografia aproape de inimă. Buzele i se mișcau în mod insesizabil, într-un murmur al amintirilor.

În acea noapte, totul s-a repetat.

— Ține-te, Anya! Încă puțin… — vocea îi era spartă de emoție. — Câinii… Doamne, nu câinii!

Am alergat în camera ei. Așezată în pat, trupul ei subțire era înconjurat de pătura grea.

— Elizaveta Sergheevna, treziți-vă! Este doar un vis.

— Ce? — privirea i se clarifică treptat. — Ah, tu ești… Am țipat iar?

— Da. Ați pomenit de o Anya și…

— Nu continua, — se bâlbâi cu un mârâit de neputință. — Adu-mi doar apă.

Când i-am adus paharul, a început să vorbească:

— Știi ce înseamnă foamea adevărată? Nu când spui „of, am uitat să mănânc”, ci când nu ai mâncat de trei zile.

Am clătinat din cap, silențios.

— Să dea Dumnezeu să nu afli niciodată, — sticlirea privirii i se opri la umbra gândurilor ei. — Du-te la somn. Ne trezim devreme.

A doua zi, am găsit jurnalul ei ascuns într-o cutie de bomboane sub un teanc de ziare îngălbenite. Știam că greșesc citind, dar conștientizarea nu m-a oprit.

„14 februarie 1942”

Astăzi am îngropat-o pe mătușa Masha… de fapt, nu mai aveam forța de a face asta. Doar am lăsat-o acoperită de zăpadă, trista primăvară ne va dezgropa amintirile… dacă le va descoperi. Înfometarea era reală, de patru zile fără mâncare. Gemenii au încetat să plângă, lipsiți de energie. Anya, cea mai mică, a început să doarmă mai mult, dar acei ochi… Doamne, acei ochi…

— Ce faci?

M-am speriat. Elizaveta Sergheevna stătea în pragul ușii, siștilor erau sprijiniți în creștetul bastonului.

— Îmi pare rău, eu… — am bâguit. — Doar încercam să înțeleg.

— Ce să înțelegi? — Vocea îi era grea, ca o umbră de hotărâre. — Cum oamenii devin fiare în foame și disperare? Cum o mamă poate păstra ultima bucățică de pâine pentru ea însăși, în timp ce copiii săi își dau ultima suflare?

A luat jurnalul din mâinile mele, cu o presiune care nu suporta refuzul meu.

— Aveam doar șaisprezece ani, ca și tine. Credeam că războiul este asemeni unui film: bravură și drapele fluturând… — chicoti amar. — Dar a fost mult dincolo de imaginația mea. Fiertul curelelor de piele nu este un truc dintr-o peliculă de război.

A făcut o pauză, scrutând adânc în ochii mei.

— Anya era cu doi ani mai mică decât mine. Am întâlnit-o într-o casă demolată de bombardamente. Am crezut că împreună va fi mai ușor. Dar nu a fost așa…

— Ce s-a întâmplat cu adevărat?

Pe moment, tăcerea părea un răspuns mai puternic decât orice ar fi spus cuvintele.

— Doriți să vă fac un ceai? — am întrebat încet.

A ezitat înainte de a da din cap cu înțelegere.

— Mai bine o cafea. Și scoate coniacul din dulap. Poveștile astea nu se spune pe uscat.

Am vorbit până în zori, înțelegând de ce țipă în somn. Unele răni nu se vindecă niciodată, se ascund în adâncurile sufletului, reflectându-se în fiecare lacrimă neplânsă.

Viața Elizavetei era un testament tăcut al supraviețuirii și curajului. Experiențele ei m-au atins în adâncul ființei mele. Poate suntem diferiți, dar povestirile ne pot uni prin umanitatea împărtășirii.

Ce părere ai despre această poveste emoționantă? Împărtășește-ți propriile gânduri și experiențe lăsând un comentariu mai jos.