PARTEA 2: Ce era în sertarul cu șervețele
Am stins aragazul.
Mama făcuse o oală cu supă de legume. Cartofii se prinseseră de fund, iar lingura îi tremura încă în mână. – Las-o, i-am spus. Te rog. – E aproape gata. – Mamă.
Cristina s-a ridicat de la masă. Telefonul a rămas lângă caserolă. – E în regulă, Mihai. Chiar a zis că vrea să gătească. – Atunci puteai să stai lângă ea. – Am stat. Toată ziua.
Mama a lăsat lingura în chiuvetă. A alunecat pe metal și a făcut un zgomot ascuțit. – Nu te mai certa cu ea, a spus.
M-am întors spre mama. Își ținea palma pe marginea blatului. Pe încheietură se vedea aceeași urmă gălbuie pe care o observasem la apelul video. – Nu mă cert. Vreau să știu de ce pregătești singură cina.
Cristina a râs scurt, fără să zâmbească. – Pentru că mama ta n-are nevoie să fie tratată ca un copil. Tu ai plecat și ai decis că banii pot rezolva tot. Eu am fost aici.
A rostit asta ca pe un reproș pregătit de ceva vreme.
M-am uitat la caserolă. – Ai primit banii pentru îngrijirea ei. – Și am plătit facturi cu ei. Mâncare. Benzină. Medicamente. – Ce medicamente?
Cristina și-a încrucișat brațele. – Mihai, nu începem cu interogatoriul.
Mama a tras un scaun și s-a așezat. A făcut-o încet, cu o mână pe spătar. Când a reușit, am văzut cât de tare îi tremurau genunchii.
Atunci am observat hârtia prinsă sub solniță. Era o programare la medic, mototolită pe margini. Data era de acum șase săptămâni. – Ai fost la consultație?
Mama s-a uitat la Cristina.
Cristina și-a luat telefonul de pe masă. – A anulat-o. Nu puteam s-o oblig. – De ce n-am aflat? – Pentru că nu voiam să-ți faci griji, a zis mama.
A spus-o repede. Prea repede.
Am întrebat-o pe Cristina unde erau pastilele de seară. A arătat cu bărbia spre dulapul de lângă frigider. Am deschis ușa și am găsit cutia de medicamente, cu trei compartimente goale și restul încurcate. Pastilele de dimineață erau încă în alveolele lor.
Le-am numărat de două ori. – De când nu le-ai luat? – Le-am luat. – Mamă, uite-te la mine.
Ea și-a întors fața spre fereastră.
A scos din buzunar o hârtie împăturită în patru și mi-a întins-o. Era un bilet scris de mâna ei, cu litere mici și strâmbe.
„Am căzut luni. Nu-i spune lui Mihai. Cristina a zis că o să se supere dacă află că am încercat să cobor singură.”
Nu scria niciun an. Lângă „luni” era un cerc făcut cu pixul.
Cristina a clătinat din cap. – A alunecat. Am ajutat-o să se ridice. – De ce n-ai sunat la medic? – Ea a spus că e bine. – Și ai crezut-o?
Nu mi-a răspuns.
Mama și-a pus mâna peste bilet. – N-am vrut să te întorci din cauza mea.
Opt luni într-un dosar subțire
Am dus-o în sufragerie. Nu voia să se ridice, dar nici nu voia să pară că are nevoie de mine. I-am dat brațul și am simțit cât de ușoară era.
Cristina a venit după noi și a spus că eu făceam dintr-o seară proastă o tragedie. – Ai văzut-o lângă aragaz, a spus ea. Nu pe mine. Nu știi cum arată o zi întreagă aici.
Poate avea dreptate în privința asta. Nu știam cum arătau zilele lor. Timp de opt luni mă mulțumisem cu două apeluri pe săptămână și cu mesajul „totul e bine”.
Pe măsuța mamei erau două pahare cu apă, un catalog de reduceri și o pereche de șosete groase împăturite. Nimic altceva. I-am cerut să-mi spună ce se întâmplase, de la început, fără să se uite la Cristina.
A povestit cu opriri.
În primele luni, Cristina o ajuta să se spele și îi pregătea prânzul. Apoi începuse să vină mai târziu. Uneori spunea că trebuie să rezolve ceva în oraș. Alteori lăsa mâncare în frigider și pleca înainte ca mama să se ridice din pat. – Am crezut că are multe pe cap, a spus mama.
Cristina a râs iar. – Aveam multe pe cap.
Mama a continuat. Își încălzea supa singură, se sprijinea de blat și se ducea până la baie cu bastonul. Dacă îi era rău, se așeza pe scaunul din hol, lângă pantofarul vechi. – Și cele două programări? am întrebat.
Mama a închis ochii o clipă. – Cristina a spus că m-a sunat clinica.
Cristina s-a uitat spre mine. – Una a fost anulată. Cealaltă n-am putut s-o duc. Aveam o ședință la serviciu. – N-ai spus asta. Ai spus că a reprogramat clinica. – Pentru că știam cum o să reacționezi.
N-am vrut să-i spun că avea dreptate. M-ar fi făcut să pară că minciuna ei fusese vina mea.
Am luat telefonul Cristinei de pe masă și l-am împins spre ea. – Arată-mi transferurile. – Nu. – Sunt banii trimiși pentru mama. – Sunt în contul meu. – Nu mai sunt.
Ea n-a răspuns. Apoi a spus, cu o voce mai joasă, că avusese o datorie pe card. Îi rămăseseră în urmă două rate și folosise o parte din bani ca să le acopere. Restul îl cheltuise pe mâncare și pe cheltuielile casei. – Cât înseamnă „o parte”?
A rămas cu ochii la telefon. – Aproape toți.
Mama a făcut un sunet scurt, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și s-ar fi răzgândit.
Asta era explicația simplă. Banii fuseseră luați. Mama fusese lăsată să se descurce. Minciunile se potriveau.
Doar că încă nu înțelegeam de ce mama îmi ceruse să nu-i spun.
Cuvintele pe care le înghițise
Am întrebat-o.
Mama a privit spre hol, unde Cristina își luase geaca de pe cuier. – Pentru că mi-a spus că o să plece.
Cristina s-a oprit. – Nu i-am spus asta. – Ai spus că dacă te mai bat la cap cu doctorii și cu pastilele, te întorci la mama ta. Ai spus că nu poți să-ți pierzi serviciul pentru mine. – Am spus că nu pot să lipsesc de la serviciu în fiecare zi. – Eu n-am cerut să lipsești. Am cerut să-mi aduci pastilele.
Cristina a privit în jos. În sufragerie se auzea comentatorul de la televizor, încă vorbind despre un meci terminat de mult.
Mama mi-a spus că, după ce ratase programarea, Cristina îi adusese acasă o cutie nouă de pastile. Dar nu era cutia ei. Numele de pe etichetă era al unui bărbat. – Ai luat din pastilele mele? a întrebat-o Cristina. – Nu. Le-am pus în sertar. N-am știut ce să fac cu ele. – De ce nu mi-ai zis?
Mama s-a uitat la ea. – Ți-am zis. Tu ai spus că le-ai luat de la farmacie pentru mine.
Cristina a deschis gura, dar n-a spus nimic. M-am dus până în bucătărie și am găsit cutia în sertarul cu șervețele. Medicamentul nu era cel prescris mamei. Pe etichetă scria numele unui bărbat și o adresă din cartierul nostru.
Cristina a luat cutia din mâna mea. – E de la tata. A avut niște pastile rămase. Am crezut că sunt același lucru. – Ai crezut? – Nu aveam bani să le iau pe toate. Și mama ta nu voia să mergem la farmacie.
Asta a fost a doua minciună pe care am auzit-o în mai puțin de un minut.
Mama își lua tratamentul de luni bune doar când Cristina îi aducea medicamentele potrivite, iar Cristina nu le cumpărase. În unele seri îi dăduse pastilele tatălui ei, convinsă că „erau același lucru”. Nu știa dacă îi făcuseră rău. Nici eu.
Am sunat la numărul de urgență al clinicii și am spus exact ce găsisem. O asistentă mi-a cerut să verific dacă mama avea dureri în piept, dacă vorbea neclar sau dacă îi amorțise o parte a corpului. Am repetat întrebările și ea a răspuns că nu. – Tot trebuie să o vadă un medic în seara asta, a spus asistenta.
Mama a insistat că poate aștepta până dimineață. N-am negociat. Am luat geaca ei din cuier și i-am adus bastonul.
Lucrul pe care nu-l pusesem în socoteală
Cristina nu a venit cu noi.
A rămas în ușă, cu geaca strânsă în pumni. – Mâine vorbim, a spus. – Nu știu dacă mai avem ce să vorbim mâine.
A vrut să răspundă, apoi și-a mușcat buza. Mama mi-a cerut să nu închid ușa cu cheia, ca și cum Cristina ar fi putut rămâne blocată pe dinafară. Am lăsat-o descuiată.
La camera de gardă, o asistentă a pus întrebări, a măsurat tensiunea mamei și i-a făcut câteva teste. Doctorul a spus că nu putea confirma de acolo dacă episodul pe care îl avusese în urmă cu câteva luni fusese ușor sau dacă se întâmplase ceva nou. Voia să vadă dosarul medical și să-i facă investigații.
Mama a privit spre mine când a spus asta. – Nu-i spune fratelui tău, a murmurat. – De ce? – Nu vreau să afle că nu m-am descurcat.
Mi-a venit să-i spun că nu se mai descurcase de mult. N-am spus-o. Am semnat formularul și m-am întors la scaunul de lângă ea.
Pe la unu și jumătate dimineața, Cristina mi-a trimis un mesaj.
„Îmi pare rău. N-am știut că a ajuns atât de rău.”
L-am citit de două ori. Apoi am văzut mesajul următor.
„Nici n-am știut că pastilele alea nu erau aceleași.”
Nu i-am răspuns.
În zori, doctorul a hotărât că mama putea pleca acasă, dar numai după ce primea o listă nouă de medicamente și o programare pentru investigații. Am ieșit cu o pungă de plastic în care se aflau rețetele. Mama mi-a cerut cafea de la automat. Am cumpărat două. Pe a ei a uitat-o pe scaun.
Când am ajuns la casa ei, Cristina nu mai era. Pe masă lăsase caserola desfăcută, cu mâncarea rămasă în ea.
Mama a intrat încet în bucătărie și s-a oprit lângă aragaz. – Nu mai gătesc azi, a zis.
Am pus rețeta pe frigider, sub magnetul cu un elefant pe care îl cumpărase de la Sinaia și care nu se potrivea deloc cu mobila. Apoi i-am luat bastonul din mână ca să-i pot deschide ușa.
Telefonul meu a vibrat. Mesaj de la Cristina.
„Te rog, nu le spune alor mei.”
L-am pus cu ecranul în jos pe masa din bucătărie.
Mama a întins mâna spre el, dar n-a ajuns.
Dacă ai fi fost în locul meu, ce i-ai fi răspuns?
