PARTEA 2: Ce era în plic
Am rupt sigiliul.
Nu era niciun gest dramatic. Lipiciul prinsese un colț de hârtie și mi s-a rupt unghia când am tras de el. Radu s-a uitat la degetul meu, apoi la foile dinăuntru. – Nu aici, a zis. Te rog. – Tu ai ales locul.
Am scos primul document și l-am întins spre Alexandra. Nu spre el.
Era o copie a extrasului de cont, cu două rânduri marcate. Pe unul scria suma: 278.640 de lei. Pe celălalt, contul în care fusese transferată. Banii nu se duseseră într-un cont personal al lui Radu, cum presupusesem. Ajunseseră la firma care plătise avansul pentru sala de evenimente și pentru o proprietate din Poiana Brașov.
Firma era a tatălui Alexandrei. – Ce e asta? a întrebat ea.
Radu s-a băgat între noi. – O chestiune de familie. Nu are nicio legătură cu tine.
Tatăl ei s-a apropiat de masă. Și-a pus ochelarii pe nas și a luat foaia din mâna fiicei sale. Îl chema Dumitrescu și îl văzusem doar în fotografii. În sală purta un costum gri și avea o pată mică de vin pe manșetă.
A citit suma de două ori.
Apoi a întors pagina.
În plic erau copiile ordinelor de plată, extrasul contului meu și o hârtie scrisă de mână. Recunoșteam scrisul lui Radu. Litera „R” din numele lui avea mereu coada prea lungă.
Pe foaie scria:
„Recunosc că suma de 278.640 lei provine din economiile personale ale soției mele, Mara, inclusiv din moștenirea primită de la tatăl ei. Am mutat banii fără acordul ei și mă oblig să îi restitui integral până la 1 iunie.”
Sub text era semnătura lui.
Alexandra a ridicat privirea. – Ai semnat asta?
Radu a privit foaia, apoi pe mine. – A fost o discuție privată. – Ai semnat? a repetat ea. – Da, dar nu e ce crezi.
Am auzit o farfurie lovind podeaua undeva în spatele meu. Nimeni n-a râs. Nimeni n-a spus că era o glumă.
Documentul fusese scris cu trei zile înainte de viscol. Îl găsisem în sertarul biroului lui, după ce avocatul meu mă sfătuise să caut orice urmă a banilor. Radu îl semnase după ce îi cerusem să-mi dea o dovadă că suma nu dispăruse pur și simplu. Spusese că voia doar să mă liniștească.
Liniștită. Sigur. – De unde ai luat asta? a întrebat el. – Din biroul tău.
Tatăl Alexandrei ținea încă extrasul în mână. – Banii aceștia au intrat în contul firmei mele ca avans pentru investiția lui Radu, a spus el. Mi-ai spus că sunt banii tăi.
Radu a scos un râs scurt, fără poftă. – N-am spus asta. Am spus că sunt fonduri disponibile. – Și declarația pe care ai semnat-o pentru contabilitate? a întrebat domnul Dumitrescu. Cea în care ai scris că nu ai datorii și că nu există niciun litigiu cu privire la banii aceștia?
Radu nu i-a răspuns.
Acolo era datoria pe care nu o prevăzusem. Radu nu luase economiile ca să fugă cu o altă femeie. Încercase să cumpere o parte dintr-un proiect al familiei Dumitrescu, folosind banii mei drept dovadă că putea contribui. Alexandra urma să preia administrarea lui după nuntă. Tatăl ei urma să pună restul capitalului. – Tu mi-ai spus că ai fost singur după accident, a zis Alexandra. Ai spus că n-ai familie. Că nu mai era nimeni.
Radu a întors capul spre ea.
Pentru prima dată, s-a uitat la Sofia.
Povestea pe care le-o spusese tuturor
Alexandra a făcut un pas înapoi de la el. Nu mult. Destul cât să nu-i mai poată atinge mâneca. – I-ai spus că n-ai familie? am întrebat.
Radu nu mi-a răspuns. Nici nu era nevoie.
A scos din plic ultima foaie. Era o imprimare a unui e-mail, luată de pe laptopul pe care îl folosiserăm amândoi. Nu știam că mai era conectat la contul lui până când mi-a apărut mesajul pe ecran, într-o dimineață, când căutam o chitanță pentru medicamentele Sofiei.
În e-mail, Radu îi scria Alexandrei:
„Mara a murit la naștere. Fetița n-a supraviețuit. N-am putut să vorbesc despre asta până acum. Dacă vezi ceva despre ele pe internet, să nu te sperii. Familia ei încearcă să obțină bani de la mine.”
Alexandra a citit primele două rânduri. Apoi a încetat.
Nu era nevoie să-i împing foaia în față. Își ținea degetele pe marginea mesei, iar manichiura îi era ciobită la degetul mare. – Ai zis că eu și Sofia suntem moarte?
Radu a întins mâna spre ea. – Alexandra, lasă-mă să explic. – Nu mă atinge.
A coborât mâna.
În sală se auzeau doar aparatul de aer condiționat și un copil care se smiorcăia în brațele unei mătuși. Sofia a dormit mai departe, cu obrazul apăsat de bluza mea. – Nu știam despre copil, a spus Alexandra. Asta e adevărat.
Tatăl ei n-a privit-o. Se uita la foaia cu transferul. – Dar de ce ai acceptat să plătești avansul? am întrebat-o. – Pentru că mi-a spus că banii sunt ai lui. Că a vândut un teren.
A întors spre tatăl ei o altă pagină. Acolo era copia unei declarații trimise firmei cu o săptămână înainte. Radu susținea că suma provenea din vânzarea unei parcele primite de la unchiul lui. Niciun unchi nu avea o parcelă de vânzare. Niciun teren nu fusese vândut.
Tatăl Alexandrei a făcut semn cuiva de la masa din spate. Un bărbat cu o mapă neagră a venit spre noi. Îl recunoscusem din ziua în care semnasem declarația la poliție: era avocatul firmei lui Dumitrescu. Nu venise cu mine. Fusese deja acolo.
Asta nu știusem.
Nici Alexandra nu știa, după cum s-a uitat la el. – Domnul Dumitrescu m-a rugat să verific plata înainte de ceremonie, a spus avocatul. După ce banca a primit notificarea privind contestarea transferului, am cerut documentele justificative.
Mi-am întors capul spre Radu. – Ai primit notificarea?
A deschis gura, dar avocatul i-a răspuns în locul lui: – Firma a primit-o ieri. Transferul e oprit până la clarificarea provenienței fondurilor.
Așa am aflat că nu venisem la o sală în care toți înghițeau povestea lui. Tatăl Alexandrei verificase deja. Încă nu știa despre Sofia și despre e-mail, dar nu mai avea încredere în explicațiile lui Radu.
În plic nu era doar dovada că banii fuseseră luați. Era și hârtia prin care Radu recunoscuse că îmi aparțineau.
Și foaia care arăta că mințise despre noi.
Nimeni nu s-a întors la muzică – Poliția știe? a întrebat Alexandra. – Are copii după documente, i-am spus. Avocata mea a trimis și cererea de recuperare a sumei. Tot ce era în plic există și în dosar. – Atunci de ce ai venit aici?
Avea vocea joasă. Nu acuzatoare. Doar obosită, de parcă întrebarea o costa.
Mi-am trecut degetul peste marginea plicului. Mă pregătisem să spun o frază bună, ceva scurt și tăios. N-am găsit-o. – Pentru că te lăsa să te măriți cu un om care pretindea că eu și copilul lui suntem moarte. Și pentru că banii mei urmau să stea în firma tatălui tău.
Radu a râs iar. – Ești ridicolă. Ai venit cu un copil la nunta mea ca să faci scandal. – Am venit cu un copil pe care l-ai lăsat pe marginea unui drum.
Un invitat din primul rând s-a ridicat. Apoi s-a așezat la loc, fără să știe ce să facă cu mâinile. Cineva a mutat un scaun. Scârțâitul lui a rămas singurul sunet pentru câteva clipe.
Tatăl Alexandrei a luat e-mailul și i l-a întins fiicei sale. – Ceremonia nu continuă, a spus.
Radu a întins mâna după foaie. Alexandra a tras-o spre ea. – Nu-mi spune ce fac.
El s-a oprit. – Nu-ți spun. Plec.
Și-a scos inelul de pe deget. A încercat să-l pună pe masă, dar i-a alunecat de sub unghie și a căzut pe fața de masă. A sunat mic. Ridicol de mic, pentru o sală închiriată cu bani pe care nu-i avea.
Radu a privit spre ușa laterală. – Trebuie să vorbim. – Nu, a spus Alexandra. Ai avut timp să vorbești. Ai avut șase săptămâni și ai ales să spui că ele au murit.
M-a privit pe mine. – Îmi pare rău că am aflat așa.
N-am știut ce să-i răspund. Nu era ea cea care mă lăsase pe șosea. Dar nici nu puteam să-i spun că totul era în regulă. Nu era.
Avocatul firmei a strâns copiile. Tatăl Alexandrei a început să vorbească la telefon, cu spatele întors spre sală. Radu a rămas în fața mesei mirilor, încă în costumul bleumarin, cu mâinile goale.
Nimeni nu l-a mai întrebat dacă e bine.
Am pus actele înapoi în plic. La capătul sălii, Ioana stătea lângă ușă. Nu venise cu mine până înăuntru. Așteptase afară, lângă mașină, cu păturica Sofiei pe genunchi și încălzirea pornită.
Mi-am potrivit breteaua marsupiului. Apoi m-am uitat la Alexandra. – Banii sunt ai mei, am spus. Nu vreau să-i plătești tu. – Știu. – Îi voi cere înapoi prin avocat. – Știu.
De data asta, ea n-a încercat să-mi spună că totul se va rezolva.
Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Afară mirosea a fum de la grătarul de lângă intrare. Ioana mi-a deschis portiera și mi-a întins păturica.
Înăuntru, telefonul meu a vibrat.
Un mesaj de la avocata mea: „Am văzut notificarea. Transferul e blocat. Vorbim luni.”
Am citit mesajul o dată, apoi am pus telefonul cu fața în jos pe scaun.
Sofia s-a mișcat în somn și mi-a prins cu pumnul un nasture de la haină.
Am așezat plicul pe podeaua mașinii, lângă geanta cu scutece.
Dacă ți-a rămas în minte povestea asta, trimite-o cuiva care ar înțelege de ce am intrat.
Dacă te-au prins tensiunile de familie și întorsăturile neașteptate din povestea lui Radu, citește și despre fetița care plângea de zile întregi și grădina tatălui reclamată la primărie. Iar pentru o altă poveste cu rude și secrete dezvăluite la momentul nepotrivit, vezi ce s-a întâmplat după ce au fost aruncate coastele.
