PARTEA 2: La șase și cinci
Femeia a privit o clipă spre terasă, apoi a continuat spre grădină.
Radu nu s-a mișcat.
Un bărbat cu o șapcă roșie a trecut pe lângă el și a salutat-o din cap pe femeie. – Bună dimineața, doamna Stela. – Bună, nea Ghiță.
Atunci am văzut fața lui Radu. Nu era furios. Părea că încerca să-și amintească ceva ce nu voia să-și amintească.
Tata a pus găleata jos și a mers către femeie. – Ai adus sacoșele?
Ea le-a ridicat puțin. – Două. Și o pungă de pâine, dar am lăsat-o în mașină. – Pâinea nu ține de grădină, a spus tata. – Nu ți-am cerut s-o crești.
Femeia a zâmbit. Tata a râs pe nas, acel râs scurt pe care-l folosea și când mama îi spunea că iar udase prea mult roșiile.
Inspectorul s-a apropiat. A deschis dosarul, dar nu mai scria. – Ce se întâmplă aici? a întrebat. – Își iau ce au nevoie, a spus tata.
N-a ținut vreun discurs. N-a făcut semn spre rândurile de legume ca un ghid la muzeu.
Oamenii pur și simplu s-au răspândit prin grădină. Unul a luat o ladă de ceapă. O femeie în geacă albastră a cântărit fasolea într-un cântar mic, de bucătărie. Un băiat cu părul tuns scurt a tăiat câteva roșii și le-a pus într-o cutie, fără să aleagă doar pe cele frumoase.
Fiecare știa cât să ia.
Fiecare știa unde să lase cutiile goale.
Eu m-am uitat la inspector. – Asta se întâmplă în fiecare vineri? – În fiecare vineri, a zis tata. Uneori și luni, dacă s-a copt ceva între timp. – De cât timp?
Tata a ridicat din umeri. – De când s-a închis fabrica.
Omul cu șapcă roșie era vecinul nostru de la trei străzi distanță. Îl știam doar din vedere. Femeia cu geacă albastră locuia lângă dispensar. Mai erau doi oameni pe care îi recunoșteam din autobuz, dar nu le știam numele.
Inspectorul a notat ceva. – Și dumneavoastră ce luați, doamnă? m-a întrebat femeia în timp ce tata îi întindea o pungă de cartofi. – Eu? Nimic, a zis ea. Eu aduc.
Radu coborâse de pe terasă. Ajunsese la capătul aleii, în halat și papuci. – Mamă.
Doamna Stela a ridicat privirea. – Bună dimineața, Radu.
El a rămas cu gura puțin deschisă. Apoi s-a uitat spre sacoșele ei, spre tata, spre oamenii care culegeau. – Tu faci asta? – De șase ani, a spus ea.
Sacoșele doamnei Stela
Tata a lăsat-o să răspundă. Se vedea că știa deja ce urma să spună.
Doamna Stela a împăturit una dintre sacoșe și a așezat-o în lădița ei. – Vinerea duc legume la căminul de pe strada Lalelelor. Nu sunt multe acolo. Au o bucătărie mică și trei doamne care nu mai pot coborî până la piață. – De ce nu mi-ai spus? – Ți-am spus că merg să ajut. – Ai spus că o ajuți pe tanti Florica cu niște cumpărături. – Și asta fac.
Radu și-a trecut o mână peste părul turtit de somn. – Nu știam că tata Dumitrescu dă mâncare.
Tata s-a aplecat să ridice o lădiță. A făcut-o încet, cu genunchii îndoiți, exact cum îi tot spuneam să facă de zece ani. – Nu dau, a zis el. Împărțim. – E cam aceeași treabă. – Nu chiar.
Doamna Stela a pus două legături de ceapă în sacoșă. – Eu aduc merele, când am. Tanti Florica coase nasturi. Ghiță repară câte o ușă, dacă i se cere. Domnul Dumitrescu pune cartofi și fasole. Nimeni nu ține socoteala.
Un bărbat de lângă rândul cu dovlecei a ridicat o mână. – Eu am adus borcane anul trecut. – Pe care le-ai uitat la mine până în ianuarie, i-a răspuns tata. – Le-am uitat intenționat. Se conservă mai bine în beciul tău.
Au râs câțiva.
Radu nu. Privea grădina ca și cum o vedea prima oară, deși îi era în fața terasei de un an. – Mama nu trebuia să care lăzile astea, a spus el. – Nu car lăzi. Două sacoșe. – Te-ai plâns de spate. – M-am plâns că mă doare când mă întrebi de spate.
Tata s-a uitat la ea, apoi la mine. Am recunoscut privirea. Era aceea pe care o folosea când mama și cu mine ne contraziceam și el nu voia să ajungă judecător.
Inspectorul și-a închis clipboardul. – Cine a depus sesizarea?
Radu și-a coborât ochii spre papuci. – Eu.
Nu mi-a mai venit să spun ce aveam pregătit. – De ce? am întrebat.
Radu s-a uitat întâi la mine, apoi la mama lui. – Pentru că nu voiam să mai vină oameni aici în fiecare săptămână.
Dinspre terasă, casa lui gri părea și mai mare. Cafeaua lui rămăsese pe balustradă, neagră și neatinsă. – Din cauza mașinilor? a întrebat inspectorul. – Din cauza mamei mele. A început să vină aici cu camioneta. Uneori se întorcea cu geamurile deschise și lăzile pe banchetă. Are șaptezeci și patru de ani. M-am speriat că o să pățească ceva. – Și ai scris că grădina strică aspectul zonei, am spus.
Radu și-a ridicat o mână, apoi a lăsat-o iar jos. – Așa am scris. – Puteai să vorbești cu ea. – Am vorbit.
Doamna Stela a pus ceapa jos. – Mi-a spus să nu mai vin. Eu i-am spus că nu se poate. – Nu ți-am spus să nu ajuți pe nimeni. Ți-am spus să nu cari saci singură. – Nu car saci singură. Tata Dumitrescu îi încarcă în mașină. – Și apoi tu îi descarci. – Cu ajutorul femeilor de la cămin.
Radu a privit-o, iar ea nu și-a mutat ochii.
Lucrurile pe care nu mi le spusese
Tata a continuat să umple lăzi. Nici măcar o dată nu i-a cerut lui Radu să se apere.
M-am apropiat de mama lui. – De cât timp îi duceți legume? – Din toamna când a murit soțul meu.
A scos din geanta ei un carnețel mic, cu colțurile moi. Pe copertă era un autocolant cu o pisică, cu un ochi lipsă. – Am început cu două femei din bloc. Le duceam supă și câteva cartofi. Apoi a aflat tanti Florica că tata avea grădină. Mi-a spus să vin să cer, nu să-mi tot cumpăr lucruri pe care nu le puteam duce.
Tata a auzit și s-a întors. – Nu i-am spus să ceară. – Nu. Mi-ai pus o pungă în mână și ai zis: „Dacă mai ai nevoie, vii vineri.” – A fost o pungă mică. – Era plină.
A deschis carnețelul la o pagină acoperită cu scris apăsat. Nume, adrese, lângă ele câteva semne: cartofi, fasole, ceapă, ouă.
Nu erau toate ale ei. În dreptul numelui „Dumitrescu” scria doar „roșii, multe”. Sub el, cu un scris diferit, cineva adăugase „nu luați ardeii iuți”. – Cine a scris asta? am întrebat. – Eu, a spus tata. S-au plâns trei oameni și tot eu am fost vinovat.
Am văzut acolo numele unei femei pe care o știam. Stătea într-un apartament mic, după ce își pierduse slujba la fabrica de conserve. Tata îi dusese câte o ladă. Știam că o vizita din când în când, dar crezusem că era doar pentru a-i repara poarta, pe care o tot prindea vântul. – Tu ai dus camioneta și în alte locuri? l-am întrebat. – Când era nevoie. – În fiecare vineri? – Nu chiar în fiecare. Uneori ploua. O dată mi s-a spart o curea și am stat cu motorul desfăcut până a venit nea Ghiță. – N-ai zis nimic. – N-ai întrebat.
Era răspunsul lui obișnuit. Uneori mă enerva cât să-mi vină să-i iau telefonul și să-l învăț să folosească grupurile de familie.
Apoi mi-am amintit că eu îl sunam o dată pe săptămână și îl întrebam dacă are nevoie de ceva.
El zicea mereu că nu.
Radu n-a plecat
La șase și douăzeci, grădina arăta altfel. Nu goală. Doar muncită.
Pe jos erau câteva frunze rupte și o roșie strivită lângă poartă. M-am gândit la formularea din scrisoare, „utilizare agricolă neîntreținută”, și am vrut să-i arăt inspectorului rândurile legate, aleile curate, gardul reparat în mai. M-am oprit.
Nu avea nevoie să-i arăt eu.
Inspectorul a făcut câteva fotografii. A măsurat drumul dintre rânduri și a notat unde erau puse lăzile. A întrebat dacă veneau oameni și în alte zile. – Nu fără să mă anunțe, a spus tata. Îmi lasă bilet sau mă sună. – Și gunoi? – Cojile merg la compost. Cartoanele le iau oamenii. Am un tomberon lângă șopron.
Radu s-a uitat spre tomberonul verde. – Asta nu am văzut. – De pe terasă nu se vede tot, i-a zis mama lui.
El s-a încruntat, dar nu i-a răspuns.
Inspectorul a verificat poarta, care avea o bucată de tablă prinsă cu sârmă. A notat și asta. Eu eram gata să-i spun că o să reparăm poarta, dar tata mi-a făcut semn să tac. – Raportul îl scriu luni, a zis inspectorul. Nu pot promite ce va decide primăria. Dar voi consemna ce am văzut. – Asta vă cer, a răspuns tata.
Inspectorul și-a pus clipboardul sub braț. – Domnule Dumitrescu, cred că înțeleg de ce m-ați chemat. – Eu nu v-am chemat să înțelegeți. V-am chemat să vedeți.
A rămas o secundă nemișcat, apoi a dat din cap.
Radu a făcut câțiva pași către tată. – Îmi pare rău că am făcut sesizarea fără să vin să vorbesc cu tine.
Tata și-a șters mâinile de pantaloni. – Ai venit acum. – Nu-i același lucru. – Nu.
Radu și-a strâns buzele. Nu părea să se aștepte la un răspuns atât de scurt. – Pot să ajut cu ceva?
Tata a privit spre gardul dintre grădină și casa gri. – Poți să repari poarta. Dacă vrei. Mă doare umărul când trag de ea.
Radu a dat din cap. – Am scule. – Atunci vino după prânz. Nu acum. Acum se cară lăzile.
Doamna Stela a răsucit una dintre sacoșe și i-a întins-o fiului ei. – Ia asta până la mașină.
Radu a luat-o fără să întrebe ce era înăuntru.
Era grea. I s-a lăsat brațul puțin.
După raport
Luni, inspectorul a trimis o copie după nota lui de constatare. A scris că terenul era folosit pentru cultivarea legumelor, că aleile erau libere și că nu observase depozitarea de deșeuri. A menționat și că, în dimineața vizitei, mai mulți locuitori veniseră să ia produse cu acordul proprietarului.
Nu scria că grădina era frumoasă.
Nu scria că Radu fusese nedrept.
Nici măcar nu spunea că tatăl meu făcuse un lucru bun. Era o pagină cu date, observații și semnătura inspectorului.
A fost suficient pentru moment. Primăria a cerut o copie după planul terenului și o verificare a unui șopron vechi, pe care tata îl folosea de când eram copil. Am sunat la numărul avocatului de pe plic. Mi-a spus că ne poate ajuta dacă situația se complică, dar că deocamdată să trimitem documentele cerute și să păstrăm toate scrisorile.
Tata a pus plicul cu numărul avocatului într-un sertar. – Nu-l arunca, i-am spus. – Nu l-am aruncat.
Radu a venit în aceeași săptămână cu o trusă roșie și două balamale noi. A lucrat la poartă aproape o oră. A măsurat de două ori, apoi a făcut o gaură strâmbă și a înjurat încet.
Tata i-a adus cafea. – Fără zahăr? a întrebat. – Fără. – Maică-ta zice că bei prea mult. – Maică-mea zice multe. – Da. Așa e.
L-am văzut zâmbind în timp ce ținea poarta, ca să nu se miște.
Radu n-a renunțat la casa lui și nici n-a mutat terasa. Nici tata n-a schimbat grădina. Au rămas cele două lucruri, unul lângă altul: terasa mare, gri, și porumbul care depășea gardul.
În vinerea următoare, Radu a apărut înainte de șase.
Nu avea halat. Purta blugi vechi și un pulover cu o pată de vopsea pe mânecă.
A lăsat lângă poartă două lăzi curate. – Pentru ce e asta? l-a întrebat tata. – Mi-ai zis că se aduc cutii. – Astea nu-s cutii. – Atunci le iau înapoi.
Tata a ridicat una și a dus-o lângă rândul de fasole.
Radu și-a pus mâinile în buzunare. Doamna Stela a oprit monovolumul la capătul drumului și a coborât cu sacoșele ei împăturite. – Nu pleci cu lăzi goale, i-a spus fiului ei. – N-am zis că plec.
De pe șosea au apărut farurile primei mașini.
Tata a deschis poarta.
Lada nouă a rămas între cele vechi, lângă găleata lui.
Dacă te-au prins răsturnările de situație din povestea grădinii, citește și povestea mamei care și-a dus fetița la control sau află ce s-a întâmplat după ce cineva a aruncat coastele și și-a deschis e-mailul. Iar pentru o poveste plină de emoție, descoperă bărbatul din ușa salonului care avea ochii ei.
