Victor rămase nemișcat, privind femeia palidă în fața sa. Pentru o clipă, ochii lui dezvăluiră o expresie neobișnuită, undeva între surpriză și recunoaștere. În jurul lor, ceilalți părinți s-au adunat, curioși de incidentul inopinat.

— Sărăcuța, — şopti o mamă către alta. — Primul contact cu ședința de părinți este întotdeauna copleșitor.

Ioana încercă să se ridice, sprijinindu-se pe coate. Inima îi bătea cu putere, parcă insistând să evadeze din piept. Mâinile îi tremurau vizibil.

— Îmi cer scuze, — reuși ea să spună. — Nu înțeleg ce a fost. Probabil oboseala…

Victor o ajută să se ridice, dând dovadă de profesionalism și grijă, fără să dezvăluie vreo emoție. Privirea lui era impenetrabilă, dar Ioana era sigură că văzuse o umbră trecând peste fața lui când îl strigase cu acel nume.

— Poate ar fi mai bine să mergeți acasă, — sugeră el, păstrând un ton protocolar. — Putem discuta despre progresul Alinei într-o altă zi.

— Nu, chiar vreau să rămân, — insistă Ioana, încercând să-și recapete demnitatea. — Mă simt bine acum.

În timp ce ședința continua, pentru Ioana fiecare minut se scurgea greu. Fiecare mișcare a profesorului era atent studiată de privirea ei.

Nu era posibil. Mihai plecase din această lume cu aproape doisprezece ani în urmă, într-o tragedie care-i păruse imposibil de depășit. Ea era însărcinată atunci. Îl văzuse plecând, îl plânsese neîncetat. Și totuși…

Victor prezenta programa școlară, activitățile planificate pentru semestrul viitor și progresul elevilor. Vocea lui era diferită de acea amintire pe care o păstra Ioana, acum mai fermă, mai autoritară.

Totuși, zâmbetul — aceeași ridicare ușoară a colțului buzei când era amuzat — era exact la fel.

Ședința se încheie, dar Ioana rămase în clasă, deliberat ultima, pentru că avea nevoie de certitudini. Inima îi spunea că există adevăr în intuiția sa.

— Domnule profesor, — începu ea cu timiditate când ultimul părinte părăsi sala. — Ați locuit vreodată în Constanța?

Victor, preocupat de aranjarea documentelor, nu ridică privirea.

— Nu, doamnă. Sunt din Brașov și m-am mutat aici doar de câteva luni pentru acest job.

— Ați trecut vreodată printr-un accident?… Unul serios?

Acum el se opri și o privi direct, ieșind din tiparul impersonal.

— Vă referiți la cicatricea de pe mână? — întrebă el, arătând o marcă lungă, albicioasă. — Aceasta e doar o amintire neplăcută din tinerețe. Nimic mai mult.

Ioana simți cum bucuria se transformă în decepție. Mihai nu avea o astfel de cicatrice.

— Îmi pare rău, — murmură ea. — Pur și simplu semănați cu cineva pe care l-am cunoscut demult.

Un zâmbet plin de politețe și rutină se așternu pe fața lui.

— Se spune că fiecare dintre noi are o dublură într-un alt loc din lume, nu-i așa?

În drum spre casă, Ioana era copleșită de emoții. Rațiunea sugera că asemănarea era doar o coincidență stranie și că mintea ei era victima unei iluzii. Totuși, momentul când îl strigase „Mihai”…

Acasă, Alina îi întâmpină cu nerăbdare.

— Ei, nu-i așa că domnul Victor este fantastic? Toate fetele din clasă sunt pur și simplu îndrăgostite de el!

Ioana încercă să zâmbească.

— Da, pare un profesor extraordinar.

— Extraordinar? E fascinant! Ne tratează ca pe niște adulți și chiar ne ascultă când avem nevoie.

Ioana se retrase în dormitor, deschizând un vechi sertar, de unde scoase un album prăfuit. Pozele cu Mihai erau puține și prețioase; el mereu refuzase să fie fotografiat.

Totuși, în fotografiile pe care le avea, Mihai zâmbea cu părul răvășit de vânt pe plaja din Mamaia.

Rețeaua asemănărilor și diferențelor era o enigmă. Cum și-ar fi putut schimba amintirile din cauza timpului și durerii?

În săptămânile ce urmară, Ioana își găsi pretexte pentru a vizita școala. Întrebări despre Alina, oferte pentru activități de voluntariat, donații pentru bibliotecă.

De fiecare dată, Victor era politicos și profesional, dar păstra distanța. Nicio bâlbă, nicio ezitare.

Într-o zi, așteptând să discute cu directoarea, Ioana observă pe geanta de laptop a lui Victor un colț de carnet care seamăna cu cel al lui Mihai. Inima îi bătea, emoționată.

Când Victor plecă din cancelarie, carnetul căzu, iar Ioana se grăbi să-l ridice.

— Mulțumesc, — acceptă el, întinzând mâna pentru a-l recupera.

Dar mâinile Ioanei rămăseseră strâns încleștate pe obiect.

— Soțul meu avea unul la fel, — murmură ea.

— E un model popular, — replică el, dar tonul păru brusc tensionat.

— Da, dar obișnuia să marcheze cu o stea fiecare colț al filelor.

Fără să ceară voie, Ioana deschise carnetul. Acolo, pe prima pagină, zâmbi modest o stea, desenată cu stiloul.

Victor îi luă carnetul ferm, ochii lui arătând o combinație de furie și teamă.

— Invadați intimitatea mea, doamnă. Dacă aveți întrebări despre Alina, sunt disponibil în timpul orelor de consultații.

Se întoarse și ieși, lăsând-o pe Ioana cu o fibră a misterului să zumzăie în mintea sa.

Noaptea aceea o găsi neliniștită, învârtindu-se în pat. Gândurile zbuciumate nu îi lăsau pace. Trebuia să știe adevărul.

Dacă Mihai mai era în viață, de ce și-ar fi înscenat moartea? Cum ar fi putut să o părăsească, fiind însărcinată?

Următoarea zi, Ioana îl așteptă pe Victor în parcare. Când acesta se apropie de mașină, ea apăru hotărâtă.

— Trebuie să discutăm, — declară ea.

Evaluând situația, el părea obosit de dramatism.

— Poate că nu este înțelept.

— Carnetul. Steaua. Nu poate fi coincidență.

Un licăr de renunțare trecu prin ochii lui.

— Nu aici, — acceptă el. — E un parc aproape. Să mergem acolo.

Pe o bancă retrasă, sub lumina slabă a amurgului, Victor începu să vorbească.

— Nu sunt Mihai, — zise el, iar vocea îi era atât de liniștitoare încât Ioana simți un tremur. — Dar l-am cunoscut.

Confuză, Ioana ceru detalii.

— Cum? Unde?

— Era fratele meu geamăn.

Cuvintele lui cădeau greu, aproape imposibil de crezut.

— Mihai nu avea frați, — spuse ea.

Victor deschise carnetul roșu și arătă o fotografie veche. Doi băieți identici, zâmbind.

— Am fost adoptați separat. Eu în Brașov, el în Constanța. Ne-am regăsit la douăzeci și doi de ani, la o conferință. A fost ca și cum mă uitam într-o oglindă.

Ioana cu greu putea înțelege cele auzite.

— Nu ți-a spus, — continuă Victor. — Eram încă în procesul de cunoaștere. Apoi accidentul…

— Dar carnetul? Steaua?

Victor zâmbi ca și cum purta un secret păstrat cu drag.

— După ce a murit… am tot desenat stelele pentru că asta făcea el. Așa mă simțeam aproape de el.

Ioana simți cum lacrimile îi curg șuvoi.

— De ce ești aici, la școala Alinei?

Victor își expuse durerea.

— După accident, am vrut să văd că sunteți bine. Voiam s-o văd pe Alina în felul meu. Nu intenționam să vă întâlnesc așa.

Cu o greutate în inimă și lacuri în ochi, Ioana simți că o parte din durere se îmblânzește, transformată în altceva. Nu era Mihai, dar o bucățică din el trăia prin acest bărbat.

— Aș vrea să aud despre el, — șopti ea. — Despre fratele tău, cum era el.

Victor zâmbi cald.

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere.

Dacă v-a plăcut povestea, vă invităm să vă exprimați părerea și să participați la conversație cu prietenii și familia!