Degetele Elenei tremurau în timp ce săpa atent printre rădăcinile căpșunilor. În cele din urmă, a dat peste o cutie metalică, veche și ruginită pe margini, dar încă întreagă.

Rex, câinele ei, mârâia la un volum mai mic acum, ca și cum ar fi fost mulțumit că stăpâna sa descoperise în sfârșit sursa deranjului său.

— Ce-o fi asta? — Se întrebă Elena cu o voce șoptită, scotând cu grijă cutia din pământ.

Era o cutie de biscuiți, de tipul celor pe care bunicile le folosesc pentru nasturi sau alte mărunțișuri. Însă era grea și se auzea ceva zornăind înăuntru.

— Victor! — strigă ea, de data aceasta cu un tremur ce trăda nerăbdarea și confuzia.

Nu primi niciun răspuns, iar Elena simți o neliniște crescândă. Se uită la Rex, care se așezase lângă ea, privindu-o cu ochii lui mari și inteligenți, parcă încurajând-o să continue.

Cu inima trepidantă, Elena deschise cutia. Înăuntru, învelite într-o pânză veche, erau bijuterii. Străluceau un colier cu pietre ca niște smaralde, câteva inele cu diamante, cercei cu perle și un ceas de aur cu inițialele „M.P.” gravate pe spate.

Elena rămase șocată. Maria Petrescu. Soacra ei. Cum ajunseseră bijuteriile ei îngropate în grădina lor?

Chiar atunci auzi pași venind din spate.

— Ce strigi așa? Tocmai când terminam un meci…

Victor se opri brusc la vederea cutiei deschise în mâinile Elenei. Ochii îi trecură de la bijuterii la fața palidă a soției sale.

— Dar ce-ai făcut? — întrebă el cu o voce adâncă, străină pentru Elena.

— Eu? — ezită ea. — Rex a săpat și…

— Aici e toată vina câinelui! — izbucni Victor, fața sa schimonosindu-se de furie. — Ți-am spus că e o povară!

Făcu un pas, încercând să-i smulgă cutia, dar Elena se dădu înapoi. Rex mârâi, apărând-o.

— Sunt bijuteriile mamei tale? — întrebă Elena încercând să rămână calmă. — De ce sunt îngropate aici?

Victor își trecu mâna prin păr, un gest nervos pe care îl făcea întotdeauna când era tensionat.

— Nu e treaba ta, — spuse el în sfârșit. — Dă-mi cutia și uită ce ai văzut.

Stomacul Elenei se revoltă. În cei cinci ani de căsnicie, a crezut că-l cunoaște pe Victor. Dar acum, privindu-l, simțea că e un necunoscut.

— Mamă-ta știe de bijuteriile astea? — insistă ea.

Victor zâmbi scurt, laconic.

— Desigur că știe. De ce crezi că vine la „inspecții”? Verifică dacă bijuteriile sunt aici.

— Dar nu înțeleg. De ce le ții îngropate?

Victor își șterse cu mâna fața. Nu degeaba îi ceruse maică-sa bijuteriile.

— Când am cumpărat vila asta, am avut nevoie de bani. Ea mi-a oferit bijuteriile să le amanetez, dar nu am făcut-o. Le-am copiat. Vândut falsuri.

Mintea Elenei zbura. Replici? Vânzare?

— Ți-ai păcălit propria mamă?

— Nu înțelegi, — spuse Victor apropiindu-se. — Aveam nevoie de bani pentru tot ce avem acum. Replicile erau perfecte. Nimeni, nici măcar mama, nu și-ar fi dat seama. Ea crede că bijuteriile originale sunt în siguranță aici, până când va avea nevoie de ele.

Elena simți cum totul se prăbușește în jurul ei. Bărbatul în care își pusese încrederea era un escroc. El, capabil să își păcălească propria mamă.

— Și dacă va vrea să le revendice? — Șopti ea, aproape fără suflet.

Privirea lui Victor a căzut în jos.

— Nu va mai conta. După moartea ei, toate acestea îmi vor aparține.

Elena simți o greață profundă. Se uită la bijuteriile din cutie, strălucind în lumina slabă. Pietre care reprezintau o moștenire de familie, amintiri de la generații anterioare. Dar pentru ce? O vilă modernă? O imagine falsă de succes?

Maria Petrescu, cu vizitele ei constante, cu iubirea maternă… nu știa nimic.

— Trebuie să-i spunem, — zise Elena ferm.

Victor păși spre ea, ochii amenințători.

— Nu spui nimic! — şuieră el. — Pune cutia înapoi și uită totul!

Rex lătră puternic; Elena strânse cutia la piept, simțind tăcuta protecție a câinelui.

— Nu pot face asta, Victor. Nu e corect. Nu față de mama ta, nici față de moștenirea voastră.

— Deci ce vei face? — râse el sarcastic. — Îi vei spune mamei că fiul ei a furat? Crezi că te va crede pe tine?

Elena cercetă ochii lui, căutând omul pe care îl iubise. Nu găsi nimic.

— Nu știu ce voi face, — răspunse ea încet. — Dar știu că nu pot trăi cu tine știind adevărul ăsta.

Vorbele Elenei aveau greutatea finalului. Victor se întoarse spre casă, umerii căzuți denotând înfrângerea.

Elena rămase acolo sub întunericul care se așternea, cu Rex lângă ea, având bijuteriile în mâini. Stelele își făceau apariția timidă în cerul înnoptat.

Nu a dormit în acea noapte. A stat trează, reflectând la tot ce se întâmplase și la ce urma să facă pentru viața și căsnicia ei. Dimineața a luat o hotărâre.

Cu bijuteriile în geantă și Rex alături, solicită un taxi și lăsă un bilet în bucătărie.

„Victor, mă duc să o vizitez pe mama ta. Viitorul nostru depinde de răspunsul tău.”

Ajunsă în taxiul îndreptându-se spre orașul Mariei Petrescu, Elena nu știa cum va reacționa soacra ei, dar știa că trebuie să facă ceea ce era drept. Pentru Maria, pentru moștenire și, poate într-un final, chiar pentru Victor.

Rex stătea liniștit lângă ea pe bancheta din spate, capul întins pe genunchii ei, oferindu-i tăcuta sa susținere. Îl mângâie recunoscătoare că îl găsise.

În cele din urmă, Rex fusese cel care o ajutase să se salveze pe sine.

Dacă ți-a plăcut povestea, te încurajăm să îți împărtășești comentariile și să începem o discuție! Opiniile tale contează, și le așteptăm cu drag!