Pe canapea, acoperită doar cu o pătură ușoară, Olia părea mai mult o păpușă de ceară decât o persoană vie. Ochii ei, pe jumătate deschiși, aveau un luciu sticlos, iar gura, întredeschisă, dezvăluia un colț al unei limbi vânătice.

Aerul din jur era greu de mirosul apăsător, un amestec de parfum învechit și amintirea stingerii unui suflet.

Unchiul Boris a făcut câțiva pași înapoi, încercând să-și acopere gura cu mâna, apoi a luat telefonul mobil cu mâini tremurânde.

— „Ira! Sună imediat la ambulanță! Cred că… e moartă!”

Marișa stătea lângă perete cu păpușa în brațe, privindu-i pe ceilalți tăcută. Ochii ei mari și obosiți nu păreau să înțeleagă în totalitate situația, dar simțea că ceva nu era cum trebuie.

Mama ei nu va mai zâmbi. Niciodată nu va mai aduce mirosul cafelei și al vaniliei în casă.

Minute mai târziu, apartamentul s-a umplut de fețe necunoscute. Medici, polițiști, asistenți sociali. Fiecare dintre ei avea câte o întrebare. Lacrimi curgeau, iar vecinii se adunau mirați la ușă.

— „A stat fata singură cu ea… pentru trei zile?” — „Da. A fost aici. A reușit singură. Cinci ani…”

Una dintre asistente s-a apropiat și a ridicat-o pe Marișa în brațele sale, dar fetița a început să se zbată, înfricoșată:

— „Nu, nu vreau! Trebuie să o trezesc pe mami! Mami nu mă lasă niciodată singură!”

— „Draga mea… mama ta este foarte obosită acum. Dar cineva va avea grijă de tine de acum. Ești foarte curajoasă.”

În aceeași zi, Marișa a fost dusă la spital, pentru a fi consultată. Era deshidratată și slăbită, dar în viață. Medicii au numit-o un miracol. Un înger păzitor.

În următoarele săptămâni, autoritățile au încercat să găsească rude. Tatăl – pierdut fără urmă. Bunici – niciunul dintre ei nu mai era în viață. Vecinii binevoitori, Boris și Ira, s-au hotărât să o ia pe Marișa în plasament.

Atunci când a trebuit să aleagă o jucărie preferată, Marișa a optat pentru păpușa ei cu ochi albaștri. Ținând-o strâns la piept, a șoptit:

— „Ea a fost cu mine când mami dormea. A ascultat tot. Acum, vom dormi împreună… până când mami vine în vis.”

Și în fiecare noapte, visele Marișei erau aceleași.

Mama ei, doar așezată la marginea patului, cu zâmbetul pe buze, îi spunea:

— „Bravo, iubita mea. Ai fost puternică. Și acum, mereu te voi veghea.”

Iar camera era plină de un miros subtil de vanilie. Și de iubire. Și de mamă.

Dacă povestea te-a emoționat, te încurajăm să o împărtășești și cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația acestei povești.