„Nora mea a împins peste masa de la micul dejun un anunț cu un apartament și a spus: «Este perfect pentru tine.» Fiul meu nici măcar nu se uita la mine – apoi am găsit patru cuvinte atașate actului meu de proprietate.”
Apoi m-a sunat sora mea. – Și când aveai de gând să-mi spui că vinzi casa?
Am încremenit.
Partea 2: Nu era doar o discuție la micul dejun – Ce ai spus?
Maria a tăcut o clipă. O auzeam cum își trage fermoarul de la geacă. Probabil era la piață, pentru că în fundal se auzea o femeie strigând ceva despre cartofi noi, deși era februarie și cartofii noi erau o minciună. – Ana, casa ta e pe internet.
Mi-am mutat telefonul la cealaltă ureche. – Nu se poate. – Ba da. Pe Imobiliare Rapid. Patru dormitoare, două băi, curte, aproape de școală. Pozele sunt din sufrageria ta.
M-am uitat spre sufragerie.
Fotoliul lui Mihai era la locul lui. Dar perna brodată de mama, cea cu floarea aceea urâtă portocalie, lipsea. Raluca o scosese de acolo cu câteva zile înainte și spusese că o pune la spălat.
Nu se întorsese. – Trimite-mi linkul, am spus.
Mi-a trimis poza prima.
Nu linkul.
Poza.
Și acolo era casa mea.
Casa noastră.
Fațada galben pal, ușa verde pe care Mihai o vopsise prea închis și apoi se prefăcuse că așa voise de la început. Ghiveciul spart de lângă treaptă. Perdelele mele albe trase perfect, lucru pe care eu nu-l făceam niciodată.
Sub fotografie scria: Disponibilă din aprilie. Proprietari motivați. Vizionări la cerere.
Proprietari.
Motivați.
Am apăsat pe link cu degetul arătător. Mi-a luat de două ori, pentru că mâna nu mă asculta cum trebuie.
Erau douăzeci și una de fotografii.
Bucătăria mea.
Dormitorul de oaspeți.
Camera în care Andrei dormise când era copil, acum cu biroul lui și cutiile Ralucăi puse la perete.
Dormitorul meu nu apărea.
Măcar atât.
Apoi am văzut fotografia din curte. Fusese făcută de lângă cais. Cineva stătuse în papucii mei de grădină sau lângă ei și fotografiase masa rotundă, gardul, vița-de-vie tăiată prost.
Data anunțului era de acum cinci zile.
Prețul era 218.000 de euro.
Mai mult decât credeam eu că valorează, mai puțin decât ar fi spus Mihai, doar ca să se certe cu cineva.
Am stat cu telefonul în mână până s-a stins ecranul.
Apoi m-am dus la frigider și am scos cutia cu lapte. Nu știu de ce. Nici nu beau lapte simplu. Am ținut-o în mână, rece, până când cartonul s-a udat de la condens.
Andrei a intrat pe ușă la 18:20.
Îi știam ora după cum lătra câinele vecinului, nu după ceas. Câinele acela ura scuterele, poștașii și pe fiul meu, în ordinea asta.
Raluca a intrat după el, vorbind la telefon. – Da, da, putem sâmbătă la doisprezece, spunea ea. Sigur, proprietara e flexibilă.
Proprietara.
Am pus cutia de lapte pe masă. – Închide telefonul.
Raluca s-a oprit în prag.
Andrei s-a uitat la mine, apoi la ea, și am văzut iar privirea aceea dintre ei.
Aia.
M-am săturat de ea într-o secundă. – Închide telefonul, am repetat. – Te sun eu înapoi, a spus Raluca.
Și a zâmbit. Mie îmi zâmbea ca unei femei care nu înțelege aplicațiile de pe telefon. – Ce s-a întâmplat?
I-am întins telefonul meu cu anunțul deschis.
Ea nici nu s-a prefăcut surprinsă destul de bine.
Andrei a făcut un pas spre masă. – Mamă, putem să explicăm. – Cine a făcut pozele?
Niciunul nu mi-a răspuns. – Cine a făcut pozele în casa mea?
Raluca și-a desfăcut geanta încet și a pus cheile pe bufet. – Ana, nu am pus casa la vânzare. Am testat piața.
Am râs.
A ieșit urât. Ca un tuse. – Ai testat piața cu perdelele mele? – Nu trebuia să vezi așa. – Așa cum? Înainte să-mi luați semnătura sau după?
Andrei și-a frecat fruntea. – Nu e vorba de luat nimic.
M-am uitat la el.
Era fiul meu.
Băiatul care la șapte ani își ascundea temele sub saltea și apoi plângea pentru că îl durea burta de frică. Băiatul care îl aștepta pe Mihai pe trepte în fiecare joi, când lucra tura lungă, cu o mașinuță roșie în mână.
Bărbatul din fața mea nu se uita la mine. – Atunci scoateți anunțul, am spus. Acum.
Raluca a oftat. – Nu putem lua decizii emoționale. – Eu pot. Casa e a mea.
La asta, pentru prima dată, Andrei a ridicat capul.
Nu a spus nimic, dar fața lui s-a schimbat.
Puțin.
Suficient.
Hârtia din sertarul cu șuruburi
În noaptea aceea nu am dormit în dormitor.
M-am așezat în fotoliul lui Mihai, cu o pătură pe genunchi, și am ascultat casa. Țevile trosneau. Frigiderul pornea și se oprea. Din camera lor se auzea un sertar deschis, apoi închis prea repede.
Pe la două, am urcat la birou.
Biroul fusese al lui Mihai, dar după moartea lui devenise locul unde ajungeau toate lucrurile pe care nu știam dacă să le păstrez. Facturi vechi. Încărcătoare fără telefoane. Un glob de Crăciun crăpat într-o cutie de pantofi.
Actele casei erau într-un dosar albastru, în sertarul de jos al dulapului de metal.
Acolo le ținuse mereu Mihai.
Când am tras de sertar, s-a blocat.
Mihai punea șuruburi peste tot. Avea un borcan de castraveți plin cu ele, etichetat „diverse bune”. După ce a murit, am găsit șuruburi și în buzunarul halatului lui. M-am enervat atunci pe el. Pe un mort. Frumos din partea mea.
Am tras mai tare.
Sertarul s-a deschis cu un zgomot care mi-a trecut prin dinți.
Dosarul albastru era acolo.
Dar nu era singur.
Deasupra lui se afla o mapă transparentă pe care nu o mai văzusem. Înăuntru: copii după buletinul meu, o copie după certificatul de deces al lui Mihai, o adeverință de pensie și trei pagini capsate.
Titlul primei pagini: Contract de rezervare apartament.
Apartamentul din anunț.
Cel cu balcon mic și piscină comună.
Pe ultima pagină era un loc pentru semnătura mea.
Gol.
Sub el, scris cu pix albastru, probabil de Raluca: Mama semnează vineri.
Mama.
Nu Ana.
Nu doamna Popescu.
Mama.
Am pus contractul pe birou și am deschis dosarul albastru.
Actul de proprietate era în prima folie.
L-am scos cu grijă, de parcă hârtia putea să mă muște. Era vechi, cu colțurile moi. Numele meu și al lui Mihai erau acolo, împreună, negru pe alb.
În spatele actului era lipit un plic mic, îngălbenit.
Nu fusese acolo ultima dată când umblasem în dosar. Sau poate fusese și eu nu-l observasem. După înmormântare, semnasem lucruri cu ochii umflați, stăteam pe scaune tari, beam apă din pahare de plastic și nu știam ce zi e.
Pe plic scria, cu scrisul lui Mihai:
Pentru Ana, dacă se grăbesc.
Mi s-a strâns stomacul.
Nu „dacă vin”.
Nu „dacă întreabă”.
Dacă se grăbesc.
Am desprins plicul. Adezivul a cedat ușor.
Înăuntru era o foaie ruptă dintr-un carnețel și o copie după un alt document, cu ștampila notarului Drăgan.
Pe foaia mică erau doar patru cuvinte.
Scrise apăsat, cum scria Mihai când se enerva și rupea vârful pixului:
Nu-i da lui Andrei.
M-am așezat pe scaunul lui.
Nu pentru că mi se făcuse rău. Nu dramatic așa.
Pur și simplu genunchii mei au uitat ordinea lucrurilor.
Am citit iar.
Nu-i da lui Andrei.
Apoi am luat copia notarului.
Era un act de donație vechi de opt ani.
Mihai îi dăduse lui Andrei bani. Mulți. Mult mai mulți decât știam eu.
Șaizeci și cinci de mii de euro.
Scria că suma reprezenta partea anticipată din moștenirea lui paternă și că Andrei declara, cu mâna lui, că nu va avea pretenții asupra casei cât timp eu trăiam. Mai scria ceva despre renunțare la orice cerere de ieșire din indiviziune pentru imobilul de pe strada Castanilor.
Am citit expresia aceea de trei ori.
Nu am priceput tot.
Am priceput destul.
Pe margine, Mihai scrisese cu pix negru: A plâns. I-am dat. Să nu te păcălească.
Mihai nu-mi spusese niciodată.
Nici Andrei.
În sertar mai era o fotografie mică, prinsă cu o agrafă ruginită de copie. Andrei, la treizeci și ceva de ani, în fața biroului notarului, cu o cămașă prea strâmtă la gât. Zâmbea de parcă tocmai câștigase ceva.
Mi-am trecut degetul peste numele lui.
Apoi am pus totul la loc, mai puțin mapa transparentă.
Pe aceea am luat-o cu mine jos.
Vineri a venit mai devreme
Dimineața, Raluca făcea omletă.
Când era tensionată, gătea. Dar gătea ca la televizor, cu boluri mici pregătite, pătrunjel tăiat, farfurii încălzite. Eu când eram tensionată mâncam pâine direct din pungă. Fiecare cu educația lui.
Andrei era deja la masă.
Nu avea laptopul deschis.
Asta m-a speriat mai tare decât anunțul. – Mamă, a spus el, trebuie să vorbim.
Am pus mapa transparentă pe masă. – Despre vineri?
Raluca a încremenit cu tigaia în mână.
O picătură de ou a căzut pe gresie.
Andrei s-a uitat la mapă. – Unde ai găsit asta? – În casa mea.
Raluca a stins aragazul. – Ana, lucrurile au mers prea repede, recunosc. Dar intenția noastră a fost să te ajutăm. – Cu semnătura mea? – Apartamentul era o ocazie. Dacă nu rezervam, îl pierdeam. – Nu l-am vrut. – Pentru că nu l-ai văzut.
M-am uitat la fiul meu. – Tu ai știut de bani?
A clipit.
Raluca s-a întors spre el. – Ce bani?
Bun.
Nu știa.
Uite un lucru care nu fusese mutat încă.
Andrei s-a ridicat brusc de pe scaun. – Mamă, nu acum. – Ba acum. – Nu e treaba ei.
Raluca a râs scurt. – Poftim?
Am scos foaia de la notar și am pus-o lângă farfuria lui. – Șaizeci și cinci de mii de euro. De la tatăl tău. Acum opt ani.
Raluca a luat documentul înainte ca el să apuce să-l acopere.
Ochii ei au alergat pe rânduri. O dată. Încă o dată. – Pentru ce? a întrebat ea.
Andrei și-a băgat mâinile în buzunare. – Era o datorie. – Ce datorie? – Nu contează. – Ba contează, a spus ea, și pentru prima dată vocea ei nu mai era de nora politicoasă. Era ascuțită, obosită, de femeie care calculase chirii, rate, scutece, zugrăveli, și acum vedea o gaură sub podea.
Andrei s-a uitat spre mine cu ură mică. Nu mare. Nu din filme.
Mică și veche. – Tata a spus că nu-ți va zice. – Tata nu mai e aici.
A lovit masa cu palma.
Omleta din tigaie a alunecat într-o parte. – Exact. Tata nu mai e aici și tu stai singură într-o casă de patru dormitoare, ca o regină, în timp ce noi plătim chirie și vine copilul.
Acolo era.
Nu copilul.
Nu grija pentru mine.
Ci chiria.
Și regina.
Mi-am amintit de Andrei la zece ani, cum se supărase că de ziua lui primise bicicletă second-hand. Mihai o vopsise roșu, îi pusese sonerie nouă. Andrei plânsese că roata din spate avea o zgârietură.
Am fost rușinată atunci de el.
Apoi rușinată că mi-a fost rușine. – Ai semnat că nu ceri casa, i-am spus. – Eram disperat. – Și acum?
Raluca încă ținea hârtia. – Ai spus că părinții tăi nu te-au ajutat niciodată.
El nu i-a răspuns.
Asta a durut altfel. Nu pentru mine. Pentru ea.
Raluca s-a așezat încet. – Andrei.
El a ridicat din umeri, ca un băiat prins cu țigări. – Dacă îi spuneam, făcea caz. – Eu? a zis ea. – Tu. Mama. Toată lumea.
Am luat foaia mică din buzunarul halatului. Cea cu cele patru cuvinte.
Nu știu de ce o băgasem acolo. Poate ca să o simt lângă mine. Poate ca să mă zgârie.
I-am întins-o lui. – Tatăl tău mi-a lăsat asta.
Andrei n-a vrut să o ia.
Raluca a citit peste masă.
Buzele i s-au mișcat fără sunet.
Nu-i da lui Andrei.
După câteva secunde, Andrei a spus: – Era bolnav când a scris asta. – Nu era bolnav acum opt ani. – Era mereu de partea ta.
M-am uitat la el și pentru o clipă l-am văzut pe Mihai în felul în care ținea capul ușor într-o parte când se pregătea să se certe. Doar că Mihai, când greșea, se întorcea. Greu, târziu, cu o ciocolată ieftină sau cu rezervorul mașinii plin. Dar se întorcea.
Andrei a luat hârtia și a mototolit-o.
Nu m-am mișcat.
A aruncat-o pe masă. – Patru cuvinte și gata? Asta e? Pe mine mă arunci pentru patru cuvinte?
Am întins mâna și am netezit hârtia.
Avea urmele degetelor lui pe ea. – Nu te arunc, am spus. Îți cer să ieși din casa mea.
Raluca a ridicat privirea.
Andrei a râs. – Serios? – Până duminică seara. – Mamă, fii rațională. – Sunt.
Și chiar eram.
Nu calmă. Nu bună. Nu nobilă.
Rațională.
Îmi număram farfuriile în minte. Șase adânci, patru întinse, două ciobite pe care nu le aruncam pentru că erau din setul de la nuntă. Mă agățasem de farfurii ca să nu țip.
Omul cu cheile de la poartă
Nu au plecat duminică.
Sâmbătă dimineață au venit doi oameni să vadă casa.
Un bărbat cu geacă bleumarin și o femeie însărcinată, cu un copil de vreo patru ani care și-a șters nasul de mâneca hainei. Stăteau la poartă cu agentul imobiliar. Agentul avea pantofi prea lucioși pentru noroiul de pe aleea mea.
Eu tăiam ceapă în bucătărie.
Raluca coborâse înaintea mea și deschisese poarta. – Vizionarea e anulată, am spus din prag.
Agentul a zâmbit. – Doamna Popescu? – Da. – Am vorbit cu nora dumneavoastră. Doar zece minute. – Nu.
Femeia însărcinată s-a uitat spre Raluca, apoi spre mine.
Mi-a părut rău de ea. Nu avea nicio vină că venise să-mi măsoare casa din ochi. – Îmi pare rău, i-am spus. Casa nu e de vânzare.
Agentul și-a pierdut zâmbetul pe jumătate. – Avem programare confirmată. – Nu de proprietar.
A ridicat telefonul. – Doamna Raluca mi-a trimis actele.
Am simțit ceva rece în ceafă. – Ce acte?
Raluca a intervenit repede. – Copii, Ana. Doar copii. Ca să vadă că nu pierd timpul. – Ce acte?
Agentul a derulat pe telefon și mi l-a întins.
Era actul meu de proprietate.
Fotografiat.
Buletinul meu.
Certificatul de deces al lui Mihai.
Și o procură.
O procură semnată de mine, prin care îl împuterniceam pe Andrei să se ocupe de vânzare.
Semnătura arăta ca a mea.
Aproape.
Doar că eu nu făceam litera P așa din 1998, după ce mi se spusese la bancă să semnez mai clar. Mihai râsese o săptămână. „Doamna Clar Popescu”, îmi zicea.
Am luat telefonul agentului fără să cer voie și mi-am trimis procura pe WhatsApp. – Hei, a spus el. – Vă dau telefonul înapoi când plecați de pe proprietatea mea.
Copilul de patru ani a început să plângă. Femeia însărcinată l-a luat în brațe cu un oftat rupt.
Andrei a apărut în spatele Ralucăi.
Nu era îmbrăcat de ieșit. Purta tricoul acela gri pe care îl spălam eu prea des, pentru că Raluca îl punea mereu peste coș, nu în coș. – Ce faci? m-a întrebat. – Sun la poliție. – Mamă.
Nu a fost rugăminte.
A fost avertisment.
Am format 112.
Nu am apăsat imediat.
M-am uitat la el. – Ai falsificat semnătura mea?
Raluca a făcut un pas înapoi.
Andrei nu. – Nu fi ridicolă. – Cine a făcut procura? – Era pentru binele tuturor.
Am apăsat apel.
Nu-mi amintesc exact ce am spus operatoarei. Mi-am spus numele, adresa, că am în fața casei oameni veniți pentru o vânzare pe care nu am aprobat-o și că există o procură cu semnătură falsă.
Când am rostit „semnătură falsă”, Andrei a înjurat.
Nu îl mai auzisem înjurând de la paisprezece ani.
Raluca plângea deja, dar fără lacrimi. Doar gura i se stricase.
Agentul și clienții au plecat înainte să ajungă poliția.
Raluca s-a dus după ei până la poartă, încercând să explice ceva. Femeia însărcinată nici nu s-a întors.
Așa am aflat al doilea lucru.
Raluca nu știuse de procură.
Știa de anunț.
Știa de apartament.
Știa că împinge.
Dar nu știa că Andrei mersese mai departe.
Când polițistul a pus procura pe masa din bucătărie, ea s-a așezat lângă calorifer și și-a pus ambele mâini pe burtă. – Eu n-am semnat nimic, a spus.
Polițistul, un bărbat cu mustață rară, a notat încet. – Doamnă, nu dumneavoastră sunteți întrebată acum.
Andrei stătea în picioare.
Se uita la gresie.
Gresia era crăpată într-un colț de la o conservă de roșii pe care o scăpasem în 2016. Mi-am amintit anul pentru că Mihai făcuse glume trei luni despre „accidentul tomatelor”.
Prostii.
Creierul se agață de prostii când fiul tău tace lângă o procură falsă.
Nu mi-am recunoscut semnătura
La secție, Andrei a spus că eu îi promisesem verbal casa.
Că uitasem.
Că după moartea lui Mihai nu mai eram „mereu coerentă”.
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât falsul.
Coerentă.
Adică puteam să gătesc, să spăl, să le calc fețele de pernă, să am grijă să nu rămână Raluca fără iaurturile ei fără zahăr. Dar când spuneam nu, deveneam neclară.
Maria a venit la secție cu părul prins strâmb și o sacoșă de rafie în mână. – Am adus covrigi, a spus. – De ce? – Nu știu. Așa mi-a venit.
Apoi l-a văzut pe Andrei pe hol și l-a plesnit.
Nu tare. Maria are artrită.
Dar sunetul a fost curat. – Mătușă Maria, a zis el, șocat. – Să-ți fie rușine. Și să nu-mi spui mătușă acum, că-mi vine să-ți mai dau una.
Polițistul cu mustața rară s-a prefăcut că citește ceva.
Eu am stat pe scaunul de plastic și am mâncat un covrig. Era prea sărat. L-am terminat oricum.
În aceeași după-amiază, am mers la notarul Drăgan. Era bătrân acum, mai mic decât îl țineam minte, cu o pată de cafea pe mâneca sacoului.
Când a văzut hârtia cu cele patru cuvinte, și-a scos ochelarii. – Mihai mi-a cerut să prind plicul de act. A zis că n-o să-l deschideți decât dacă trebuie. – De ce nu mi-a spus?
Notarul a privit spre dulapul lui plin de dosare. – Pentru că îi era rușine de băiat.
Așa simplu.
Rușine.
Nu de bani.
Nu de greșeala lui Andrei.
De faptul că fiul lui învățase unde să apese. – Și procura? am întrebat.
A luat copia și s-a uitat lung. – Nu e făcută la mine. – Dar are ștampilă.
A oftat pe nas. – Ștampila mea veche. Mi s-a furat acum trei ani, împreună cu un registru. Am depus plângere. S-au găsit unele acte false prin Ilfov. O să dau declarație.
Mi-am strâns poșeta în poală.
Aveam în ea actul casei, hârtia lui Mihai, două covrigi rămași și un pachet de șervețele cu brăduți, de la Crăciun. Nu era o poșetă demnă pentru un război. Era maro, tocită la colțuri. – Doamnă Popescu, a spus notarul, vă sfătuiesc să schimbați yala. Astăzi.
Am schimbat-o la 19:05.
Lăcătușul se numea Sorin și mirosea a tutun rece. A lucrat repede, cu radioul pornit în buzunar. Când a terminat, mi-a dat trei chei noi pe un inel metalic. – Să nu le dați la copii, a spus, fără să știe nimic.
Am râs.
El s-a uitat la mine speriat. – Am zis ceva? – Nu. Ați zis perfect.
Andrei și Raluca au venit la 20:30.
Bagajele lor erau deja pe verandă.
Le împachetase Maria. Nu frumos. Punea lucrurile cum îi cădeau la mână. Pantofi peste cărți, cremă de față lângă încărcătoare, șosete într-o oală mică pe care Raluca o cumpărase și pe care eu o uram.
Andrei a încercat cheia veche.
Nu a intrat.
M-a văzut prin geamul ușii. – Deschide.
Nu am deschis.
Raluca stătea în spatele lui, palidă, cu un ghiozdan pe un umăr. Nu mai avea aerul de femeie care mută fotolii. – Mamă, deschide ușa.
Am pus palma pe lemn. – Ai avocatul meu mâine la zece. Nu mai intrați aici. – Sunt fiul tău. – Știu.
A lovit ușa cu pumnul.
Nu tare destul să spargă ceva.
Tare cât să mă facă să tresar.
Maria a strigat din bucătărie: – Mai dă o dată și chem iar poliția, măgarule.
Așa vorbea sora mea când se speria.
Andrei s-a uitat spre geam, dar nu mă vedea bine. Afară era întuneric, înăuntru aveam lumina aprinsă. Eu îl vedeam pe el.
El vedea doar propria față.
După câteva minute, Raluca a spus ceva încet.
El s-a întors spre ea. – Taci.
A fost primul lucru care m-a făcut să-mi pară rău pentru ea.
Nu sarcina.
Nu fața obosită.
Acel „taci”.
Raluca a ridicat ghiozdanul mai sus pe umăr și a coborât treptele fără să ia vreo valiză.
Andrei a strigat după ea.
Ea nu s-a întors.
Camera a rămas mai mare decât trebuia
În următoarele zile, casa a avut miros de carton și detergent.
Maria a dormit la mine trei nopți, pe canapeaua din sufragerie, și a sforăit ca un tractor mic. Dimineața își cerea scuze și seara o lua de la capăt.
Anunțul a dispărut de pe internet.
Agentul m-a sunat să-și ceară scuze, apoi să-mi spună că și el fusese păcălit, apoi să întrebe dacă, în caz că mă răzgândesc vreodată, aș putea lucra cu el.
I-am închis.
Avocatul a fost un bărbat pe nume Doru Hatch, recomandat de notar. Avea cravată cu pete mici și vorbea pe scurt, ceea ce mi-a plăcut. – Fals și uz de fals, posibil tentativă de înșelăciune. Evacuare nu ne trebuie dacă nu mai sunt în casă. Schimbați parole, conturi, orice acces. Și nu discutați singură cu fiul dumneavoastră.
Fiul dumneavoastră.
De parcă era o instituție publică.
Raluca m-a sunat după cinci zile.
Nu am răspuns prima dată.
A doua oară, da. – Ana, sunt la mama mea, a spus.
Nu am întrebat unde era Andrei. – Bine. – Eu… eu am fost de acord cu apartamentul. Știu asta. Și cu anunțul. Am crezut că dacă vedeți opțiuni…
S-a oprit.
Se auzea un televizor în fundal. Cineva râdea la o emisiune proastă. – Nu știam de procură, a spus. – Te cred.
Și o credeam.
Nu o iertam complet. Dar o credeam. – Copilul e bine? am întrebat.
A început să plângă atunci.
Un plâns mic, enervant, ca și cum încerca să nu deranjeze pe nimeni nici cu asta. – Da. – Ai unde sta? – Da.
Am stat cu telefonul la ureche.
Nu era nimic frumos de spus. – Raluca. – Da? – Nu mai muta lucrurile oamenilor fără să-i întrebi.
A râs printre lacrimi. O singură dată. – Da.
Apoi am închis.
Andrei nu m-a sunat.
Mi-a trimis un mesaj după două săptămâni.
O să regreți.
L-am citit în bucătărie, lângă coșul cu ceapă.
L-am arătat avocatului.
Apoi l-am printat și l-am pus în dosar.
Nu pentru că eram puternică.
Pentru că Doru Hatch mi-a zis să printez tot.
În aprilie, caisul a înflorit.
În aceeași zi, am găsit perna brodată de mama într-un sac negru din garaj, sub niște reviste de decor. Era murdară pe un colț. Am bătut-o de balustradă și am pus-o înapoi pe fotoliul lui Mihai.
Arăta urât.
Foarte urât.
Portocaliul acela se certa cu tot ce era în cameră.
Am lăsat-o acolo.
Seara, m-am așezat în fotoliu cu actul casei pe genunchi. Nu știu de ce îl scosesem iar. Poate ca să verific că literele nu fugiseră de pe pagină.
Plicul mic era lipit din nou de spatele lui, cu bandă adezivă proastă, pentru că nu găsisem altceva.
Am netezit hârtia lui Mihai.
Nu-i da lui Andrei.
Am spus cuvintele cu voce tare.
Nu ca o rugăciune.
Ca atunci când citești lista de cumpărături și îți amintești că mai ai nevoie de sare.
Apoi am auzit cheia Mariei în ușă. Îi dădusem una dintre cele trei noi, după două zile de certuri, pentru că amenințase că intră pe geam dacă pățesc ceva. – Am adus sarmale, a strigat ea. Și nu comenta, că sunt de la Geta, nu de la mine.
Am pus actul în dosar.
Fotoliul a scârțâit când m-am ridicat.
Pe brațul drept, pielea tocită lucea sub veioză, exact acolo unde Mihai își ținuse mâna.
Dacă ai fi deschis plicul, ce ai fi făcut după cele patru cuvinte? Spune cuiva care ar înțelege.
Pentru și mai multe situații delicate în familie, aruncați o privire la povestea despre cum Fiul Meu Mi-a Cerut Să Nu Mai Vin sau ce s-a întâmplat când Mama A Luat-O Pe Fetița Mea Din Pătuț, și nu ratați episodul în care Soacra Mea Mi-a Împins Tortul În Față.
