„Fiul meu mi-a cerut să nu mai trec atât de des pe la el, deoarece soția lui se simțea incomod. I-am promis că nu îi voi mai deranja. După ce am închis telefonul, am oprit plata lunară de 3.800 de lei pentru apartamentul lor, pe care o achitam în secret de trei ani.”
Telefonul a spart liniștea casei.
Pe ecran scria: „Daniel”.
Elena Ionescu a lăsat andrelele lângă fotoliu și a răspuns. Fiul ei nici măcar nu a așteptat să-l salute. – Mamă, weekendul acesta să nu mai vii cu mâncare. Larisa spune că mirosul îi provoacă greață. În plus, ai început să treci prea des pe la noi. Nu se mai simte relaxată în propria locuință.
Din fundal se auzeau pahare și tacâmuri. Daniel se afla, probabil, într-un restaurant.
Altădată, Elena s-ar fi grăbit să-i explice că nu voia să-i deranjeze. Că lăsa pachetul la ușă și pleca imediat.
De data aceasta, privirea i-a coborât spre șoseta galbenă, neterminată, pe care o împletea pentru copilul lor. – Am înțeles, a răspuns calm. Nu vă voi mai incomoda.
Daniel a tăcut câteva secunde. – Bine.
Apoi a închis fără să-i mulțumească și fără să o întrebe cum se simțea.
Elena și-a scos ochelarii. Nu plângea. Uneori, după prea multe dezamăgiri, durerea nu mai aduce lacrimi, ci doar o claritate rece.
A mers în dormitor și a scos din dulap o casetă metalică. Înăuntru se afla un dosar îngălbenit pe care era scris numele soțului ei decedat:
„Mihai Ionescu”. – Ai avut dreptate, Mihai, a șoptit. Testul tău a durat zece ani, dar fiul nostru nu l-a trecut.
A închis caseta, apoi a strâns cadourile cumpărate pentru viitorul nepot: un set de construcție comandat din străinătate, un urs de pluș și câteva hăinuțe.
Nu renunța la nepotul ei. Renunța la rolul femeii care trebuia să ofere totul și să accepte orice vorbă fără să protesteze.
S-a întors în sufragerie și a deschis aplicația băncii.
În lista transferurilor programate apărea:
„Rată credit ipotecar – apartamentul 1202, Magnolia Residence.”
Data plății: ziua de 15.
Suma: 3.800 de lei.
Timp de trei ani, Elena achitase fără întârziere rata apartamentului în care acum i se spunea că venea prea des.
Daniel nu știa că mama lui plătise deja peste 136.000 de lei. Pentru ca el și Larisa să trăiască fără griji, Elena își calculase fiecare cheltuială, renunțase la tratamente costisitoare și compara până și prețurile alimentelor.
Degetul ei s-a oprit deasupra opțiunii:
„Anulează plata recurentă”.
A apăsat.
„Anularea poate conduce la întârzierea creditului. Doriți să continuați?”
Elena a selectat „Confirm”.
Trei ani de sacrificii s-au încheiat printr-o singură atingere.
În bucătărie fierbea supa pregătită pentru Larisa. Elena a stins focul și a împărțit-o în caserole pentru vecinii vârstnici care îi mulțumeau întotdeauna.
Daniel îi ceruse să păstreze distanța.
Ea intenționa să-i respecte dorința în întregime.
În aceeași seară, într-un restaurant exclusivist din centrul Bucureștiului, Daniel și Larisa ciocneau două pahare cu vin. – Știam că mă vei pune pe primul loc, a spus ea. Mama ta nu înțelege ce înseamnă limitele.
Daniel a zâmbit mulțumit. – Am fost foarte clar. Nu cred că ne va mai deranja.
Ospătarul s-a apropiat cu nota. – Totalul este 1.670 de lei. Achitați cu cardul?
Daniel și-a deschis portofelul fără să știe că tocmai îndepărtase singura persoană care împiedicase banca să bată la ușa apartamentului său.
PARTEA 2: A doua zi, telefonul nu a mai tăcut
Primul mesaj a venit la 08:17.
„Credit ipotecar Magnolia Residence: plata lunară nu a fost înregistrată. Vă rugăm să alimentați contul până la sfârșitul zilei pentru a evita penalități.”
Daniel l-a citit în lift, cu cafeaua în mână și cu un corn cu unt prins între dinți. A crezut că era o eroare. Băncile greșeau, aplicațiile se blocau, oamenii de la ghișeu habar n-aveau pe ce lume trăiau. Asta spunea el mereu.
I-a trimis mesaj Larisei.
„Ai primit ceva de la bancă?”
Răspunsul a venit după opt minute.
„Nu pot acum. Sunt la control.”
Apoi încă unul.
„Nu te agita. Probabil e întârziere.”
Daniel s-a agitat.
La 10:42, a sunat un număr fix. – Domnul Ionescu Daniel? Sunt Radu Munteanu, de la departamentul credite. Vă contactez în legătură cu rata aferentă lunii curente.
Daniel a intrat într-o sală goală de ședințe. Pe masa mare erau două markere uscate și o sticlă de apă începută. – Da, bună ziua. E o greșeală. Rata se plătește automat. – S-a plătit automat până luna trecută, domnule Ionescu. Mandatul de plată a fost anulat. – Ce mandat? – Transfer recurent din cont extern, pe numele doamnei Elena Ionescu.
Daniel a rămas cu markerul albastru în mână. Nu știa când îl luase. – Mama? – Da. În evidențele noastre, plata venea lunar din contul doamnei Elena Ionescu. Cu mențiunea „rată Daniel”. – Nu, stați puțin. Asta nu… tata a lăsat un fond.
Bărbatul de la bancă a oftat foarte scurt. Nu ca un om care judecă. Ca unul care citise prea multe situații identice. – Eu vă pot confirma doar plățile efectuate. Ultimele treizeci și șase de luni au fost achitate de doamna Elena Ionescu.
Daniel și-a scos cravata. Nu de tot. Doar a tras de nod până i-a atârnat strâmb. – Și cât avem de plătit acum? – 3.800 de lei rata curentă. Dacă nu se achită în termen, se aplică penalități. Aveți graficul în contract.
Daniel a închis fără să spună la revedere. Așa făcea când îi era rușine. Închidea. Tăia.
S-a uitat la ecran până s-a stins.
Apoi a sunat-o pe Larisa.
De data aceasta, ea a răspuns imediat. – Ce e? – Mama plătea rata?
Din partea cealaltă s-a auzit un foșnet. Probabil punga de la farmacie. Larisa avea obiceiul să cumpere câte ceva după fiecare control: vitamine scumpe, creme, biscuiți fără zahăr pe care nu-i mânca nimeni. – Daniel, nu începe. – Ai știut? – Nu e momentul potrivit. – Ai știut?
Larisa a tăcut.
A fost destul.
Caserolele au ajuns unde trebuia
Elena n-a primit niciun telefon până la prânz. A mâncat o felie de pâine prăjită cu brânză slabă și a băut ceaiul rece. Uitase de el pe pervaz, lângă mușcata care nu mai înflorea, dar nici nu murea.
La 12:30, a coborât la etajul doi.
Doamna Gherghina i-a deschis în capot. – Vai, doamnă Elena, iar v-ați obosit. – Nu m-am obosit. Am făcut prea mult.
I-a întins două caserole cu supă și o pungă mică de pătrunjel. – Pentru dumneavoastră și domnul Vasile. Are mai puțină sare. – Să vă dea Dumnezeu sănătate. Nora ce face? Tot grețuri?
Elena a privit o secundă spre scări. – Nu știu. De azi mâncarea mea nu mai ajunge acolo.
Doamna Gherghina a înțeles destul ca să nu mai întrebe. A luat caserolele cu ambele mâini. – Atunci să ajungă la oameni care spun mulțumesc.
Elena a zâmbit puțin. Nu larg. O fisură.
Când s-a întors în apartament, telefonul vibra pe masa din sufragerie.
„Daniel”.
L-a lăsat să sune.
A doua oară, la fel.
A treia oară, a răspuns. – Da, Daniel. – Mamă, ce se întâmplă cu rata?
Elena s-a așezat în fotoliul ei. Andrelele erau tot acolo, încrucișate peste lâna galbenă. – Care rată? – Nu face pe nevinovata. Banca m-a sunat. Mi-au spus că ai anulat plata. – Da. – Cum adică da? – Adică am anulat-o.
Daniel a râs scurt. Urât. – Deci te răzbuni. – Nu. Te ascult. – Nu e același lucru. – Ba în cazul acesta, este foarte aproape.
El a început să vorbească repede. Că nu a spus să nu mai facă parte din viața lor. Că Larisa e însărcinată și sensibilă. Că vizitele dese pot stresa o femeie. Că el doar a cerut puțin spațiu.
Elena și-a pus ochelarii pe nas. Nu avea nimic de citit. Uneori îi punea ca să nu se atingă la ochi. – Ai spus să nu vă mai incomodez. – Și pentru asta ne lași fără apartament? – Nu. Apartamentul este al vostru. Creditul este al vostru. Eu doar nu îl mai plătesc. – După trei ani? – După trei ani. – Știai că nu avem banii ăștia disponibili luna asta. – Nu știam. Nu mi-ați spus niciodată ce venituri aveți și ce cheltuieli. Mi s-a explicat că sunt prea prezentă.
Daniel a înjurat printre dinți. Nu tare, dar ea a auzit.
Înainte, l-ar fi mustrat. „Nu vorbi așa cu mama ta.” Acum a lăsat cuvântul să cadă unde voia. – Vin la tine diseară, a spus el. – Nu, Daniel. – Cum adică nu? – În seara asta am treabă. – Ce treabă?
Elena s-a uitat la caseta metalică de pe bufet. – O treabă pe care am amânat-o zece ani.
Hârtiile lui Mihai nu erau doar hârtii
Mihai Ionescu fusese genul de bărbat care punea chitanțele în plicuri separate. Curent. Gaze. Reparații. Medicamente. Avea un scris mic, aproape rușinat, de parcă nu voia să ocupe prea mult din foaie.
Când murise, într-o dimineață de noiembrie, Elena găsise pe noptiera lui un plic alb.
„Pentru când Daniel uită.”
Atât.
Nu „dacă”.
„Când”.
Ea nu-l deschisese atunci. Îi fusese ciudă pe Mihai pentru acel cuvânt. Daniel avea douăzeci și patru de ani, plângea în baie cu dușul pornit și dormea pe canapea ca să nu o lase singură în primele nopți. Cum să uite?
După înmormântare, Daniel trecuse zilnic pe la ea. Îi aducea pâine, repara prize care nu aveau nevoie de reparație, îi spunea că trebuie să iasă la aer. O striga „mămico” când voia să o facă să râdă.
Apoi au apărut serviciul, prietenii, ratele la mașină, vacanțele, Larisa.
La început, Larisa fusese politicoasă. Prea politicoasă. Spunea „doamna Elena” cu o voce subțire și nu se așeza niciodată unde i se spunea. Își alegea scaunul, locul, lumina.
Cu trei ani în urmă, Daniel venise la Elena cu un dosar de la bancă. Avea ochii obosiți și o cămașă călcată prost. – Am găsit un apartament, mamă. Nu e lux, dar e nou. Două camere mari, aproape de metrou. Larisa spune că e o investiție. – Și banca? – Ne dă credit, dar rata e mare la început. Mă descurc. Doar că…
A lăsat propoziția neterminată.
Elena știa. Toate mamele știu când un copil mare vine să ceară bani fără să spună „dă-mi”. – Cât? – Nu, nu vreau de la tine. Mă gândeam doar dacă mai există ceva din fondul lui tata.
Fondul lui tata.
Mihai lăsase niște economii. Nu multe. O sumă pe care Daniel și-o imagina mai mare pentru că tații morți devin, în mintea copiilor, mai bogați, mai înțelepți, mai vinovați că au plecat.
Elena plătise atunci avansul: 18.000 de euro. Daniel crezuse că erau bani de la Mihai.
Nu l-a corectat.
Apoi, după prima lună, Larisa a venit singură la Elena. Era îmbrăcată într-un palton crem și mirosea a parfum dulce, de duty-free. – Doamna Elena, Daniel e foarte stresat. Nu vreau să simtă că a eșuat ca bărbat.
Elena făcea sarmale. Se arsese la deget și ținea mâna sub apă rece. – Ce vrei să spui? – Dacă l-ați putea ajuta cu rata o perioadă… discret. Doar până ne punem pe picioare. – Daniel știe că ai venit?
Larisa a clipit prea repede. – Ar fi umilit.
Elena ar fi trebuit să închidă robinetul și discuția.
În schimb, s-a șters pe șorț și a întrebat cât este rata.
Așa începuse.
Nu din prostie. Din dragoste. Deși, uneori, cele două se îmbracă la fel și intră pe aceeași ușă.
În seara aceea, Elena a deschis plicul lui Mihai.
Hârtia era împăturită de două ori. Înăuntru era o scrisoare și o copie după un act notarial.
Scrisoarea începea simplu:
„Elena,
Dacă citești asta, înseamnă că băiatul nostru a început să confunde ajutorul cu dreptul lui. Îmi pare rău. Știu că te doare că am prevăzut asta. Nu am prevăzut din răutate. Am văzut doar ce tu nu voiai să vezi.
Daniel are inimă bună când îi este bine. Când îi este greu, caută pe cineva de la care să ia. Dacă îi dai tot fără măsură, va învăța că tu nu ai nevoie de nimic.
Te rog să nu-i spui de banii din contul separat. Te rog să nu-i spui nici de garsoniera de pe strada Maior Coravu. Am trecut-o pe numele tău, cu clauză clară. Poți să i le lași lui Daniel doar dacă, timp de zece ani după moartea mea, rămâne fiul tău, nu doar moștenitorul meu.
Nu trebuie să fie perfect. Niciun copil nu e. Dar să te caute. Să te respecte. Să nu te dea la o parte când nu-i mai convine prezența ta.
Dacă într-o zi îți va spune, direct sau prin altcineva, că ești o povară în casa lui, oprește ajutorul. Nu te certa. Nu explica mult. Oprește.
Dacă va veni la tine pentru tine, vei ști.
Dacă va veni pentru bani, vei ști și asta.
Mihai.”
Elena citise scrisoarea atunci cu furie. O pusese la loc, apăsând hârtia cu palma. – Nu-l cunoști, spusese spre fotografia de pe bibliotecă.
Dar Mihai îl cunoscuse.
Poate prea bine.
Larisa a făcut prima greșeală
La ora 18:05, cineva a bătut la ușă.
Elena nu s-a mirat. Daniel nu respectase niciodată un „nu” spus de ea. Când era mic, intra în bucătărie și după ce i se spunea că prăjitura e fierbinte. O atingea oricum. Urla. Apoi voia tot prăjitură.
A deschis.
Daniel stătea pe preș cu geaca desfăcută. Larisa era lângă el, cu o eșarfă bej strânsă la gât și o burtă mică sub palton. Șapte luni, poate mai puțin. Elena îi tricotase deja trei perechi de botoșei. – Mamă, trebuie să discutăm. – Ți-am spus că nu pot în seara asta. – Suntem aici deja.
Elena s-a uitat la Larisa. – Văd.
I-a lăsat să intre. Nu pentru că cedase. Pentru că pe hol era curent.
Larisa a intrat prima și și-a trecut privirea peste sufragerie: masa veche, mileul, televizorul mic, icoana din colț. Parcă inventaria o locuință înainte de renovare.
Daniel n-a observat caseta metalică de pe bufet. Larisa da.
Elena a pus trei pahare cu apă pe masă. Nu a adus cafea. Nu a adus prăjituri. Daniel a privit spre bucătărie, din obișnuință. – Deci, a început el, cum rezolvăm? – Voi achitați rata. – Nu putem scoate 3.800 de lei peste noapte. – Atunci sunați banca și cereți o amânare. Sau vindeți mașina. Sau renunțați la restaurante de 1.670 de lei.
Larisa și-a ridicat capul. – Daniel ți-a spus unde am fost? – Nu. Se auzea.
Daniel s-a înroșit pe gât. – Mamă, nu despre asta e vorba. E vorba că ai luat o decizie care afectează copilul nostru.
Elena s-a uitat la lâna galbenă din coș. – Copilul vostru nu are nevoie de o bunică insultată ca să aibă acoperiș.
Larisa a pus mâna pe burtă. Gestul era frumos în poze. Aici părea calculat. – Nu v-am insultat. Am cerut limite. – Tu ai cerut bani înainte să ceri limite.
Daniel a întors capul spre soția lui. – Ce?
Larisa a strâns buzele.
Elena s-a dus la bufet și a scos un plic subțire, alb. Nu era cel al lui Mihai. Era mai nou, cu margini tari.
L-a pus pe masă. – În 14 februarie, acum trei ani, Larisa a venit aici. Mi-a cerut să plătesc rata, fără să-ți spun. A spus că te-ar umili.
Daniel nu s-a uitat la plic. Se uita la Larisa. – E adevărat? – Am încercat să ne protejez. – Pe noi sau pe tine? – Nu fi prost.
A fost primul cuvânt urât pe care Larisa l-a spus în casa Elenei. Sau primul pe care nu s-a obosit să-l ascundă.
Elena a deschis plicul. Înăuntru erau copii după primele transferuri și un bilețel scris de Larisa.
Daniel l-a luat.
Scrisul era rotund, ordonat.
„Doamna Elena,
Vă mulțumesc că acceptați să ne ajutați cu rata până ne stabilizăm. Vă rog să nu-i spuneți lui Daniel. Ar lua-o personal și nu vreau tensiuni în familie.
Larisa.”
Daniel a citit de două ori. – Tu știai.
Larisa s-a ridicat de pe scaun. – Da, știam. Și ce ai fi vrut? Să-ți spun că mama ta ne ține în casă? Ai fi suportat? – Nu despre asta… – Ba da, despre asta. Tu vrei să fii bărbatul casei, dar când vine factura, te uiți în altă parte.
Daniel a făcut un pas înapoi. S-a lovit de colțul bibliotecii și o ramă foto a căzut cu fața în jos.
Elena nu s-a aplecat s-o ridice.
Un act semnat cu zece ani în urmă – Mai există ceva, a spus Elena.
Daniel și-a frecat fruntea cu două degete. Avea o urmă roșie acolo, de la stres sau de la rușine. – Nu acum, mamă. – Ba acum.
A scos din caseta metalică dosarul lui Mihai.
Pe copertă, numele lui părea mai negru decât restul lumii din cameră.
Larisa s-a așezat la loc. De data aceasta, fără eleganță. Scaunul a scârțâit.
Elena a pus prima foaie în fața lui Daniel. – Tatăl tău a lăsat acest act la notarul Petre Dima. Eu am avut dreptul să decid după zece ani.
Daniel a citit titlul.
„Dispoziție testamentară suplimentară și condiții de transmitere patrimonială.” – Ce e asta? – Un act. – Văd că e un act. – Atunci citește.
Daniel a citit cu voce joasă, oprindu-se la cuvintele grele.
Mihai lăsase, pe numele Elenei, garsoniera de pe Maior Coravu, un depozit de 420.000 de lei și jumătate dintr-un teren la Cernica. Nu pentru că nu îl iubea pe Daniel. Scria asta în act, negru pe alb. Ci pentru că voia ca Elena să rămână în siguranță și Daniel să nu primească o avere fără să știe prețul unei mame singure.
După zece ani, Elena putea transfera bunurile către Daniel.
Cu o condiție scrisă clar:
„Beneficiarul final nu trebuie să fi exercitat presiuni, abandon afectiv intenționat sau tratament degradant asupra soției mele, Elena Ionescu.”
Daniel s-a uitat la ea. – Tata a scris asta? – Da. – Și tu ai ținut hârtiile astea ascunse? – Da. – Zece ani? – Zece ani.
Larisa a întins mâna spre foaie. – Asta nu are cum să fie legal.
Elena a întors pagina către ea. – Are ștampilă, semnătură și număr de înregistrare. Dacă vrei, îl poți suna pe domnul Dima. Încă lucrează, deși se plânge de genunchi din 2009.
Daniel aproape a râs. Un sunet rupt. Îi spusese Mihai odată același lucru despre notar.
Apoi a văzut o altă foaie.
„Raport de evaluare: garsonieră Maior Coravu.”
Larisa a citit peste umărul lui. – Cât valorează?
Elena a auzit întrebarea și s-a uitat la ea mult timp.
Nu cu ură.
Cu ceva mai obositor. – Destul.
Daniel și-a pus palma peste foaie, acoperind suma. – Larisa. – Ce? Întrebam. – Tocmai de asta întrebai.
Ea a ridicat din umeri. Mic. Nervos. – Avem un copil pe drum. Nu-mi permit să fiu romantică despre orgolii de familie.
Elena s-a dus la bibliotecă și a ridicat rama căzută. În poză, Daniel avea nouă ani, un tricou cu dungi și înghețată pe bărbie. Mihai îi ținea mâna pe umăr. Elena stătea lângă ei cu părul prins prost. Ziua fusese caldă. Daniel plânsese că voia încă o tură cu mașinuțele.
A pus rama la loc. – Nu sunt orgolii, Larisa. Sunt limitele mele.
Cuvântul a căzut greu tocmai pentru că Larisa îl folosise prima.
Daniel s-a uitat la mama lui. – Și ce faci cu ele? Cu bunurile?
Elena a scos ultima foaie.
Aceea nu era veche. Era datată de dimineață.
„Cerere de programare notarială – modificare dispoziții succesorale și donație.” – Mâine la ora zece merg la notar, a spus ea. Garsoniera rămâne pentru mine, ca să am din ce plăti îngrijire dacă voi avea nevoie. Depozitul îl împart. O parte merge într-un cont pe numele copilului vostru, blocat până la optsprezece ani. O parte merge către secția de oncologie pediatrică de la Fundeni, unde tatăl tău a făcut ultimele tratamente.
Daniel a închis ochii.
Larisa a zis: – Nu poți să sari peste fiul tău.
Elena a răspuns imediat: – Pot.
A fost cel mai scurt cuvânt din seară.
Și cel mai curat.
Nu toți vin să ceară bani
Daniel a rămas după ce Larisa a plecat.
Ea n-a plecat teatral. Nu a trântit ușa. A luat doar plicul cu ecografiile din geantă, apoi s-a răzgândit și l-a pus la loc. De parcă nu știa ce obiect ar fi rănit mai mult dacă îl lua cu ea. – Te aștept jos, i-a spus lui Daniel.
El nu i-a răspuns.
Când ușa s-a închis, apartamentul Elenei a revenit la zgomotele lui mici. Frigiderul. Țevile. Un vecin care muta un scaun.
Daniel s-a așezat pe marginea canapelei. – Eu chiar nu am știut. – Te cred.
El s-a uitat la ea repede, surprins că primea atât. – Dar trebuia să știu.
Elena nu a spus nimic. – Trebuia să întreb de unde vin banii. Trebuia să mă întreb cum de ne permitem tot. Dar era mai comod să cred că tata…
S-a oprit.
Mihai era în toate propozițiile neterminate din casa aceea.
Daniel și-a scos telefonul și l-a pus pe masă. – Am fost un porc.
Elena a încremenit puțin. Cuvântul era prea urât pentru sufrageria ei, dar corect. Asta era problema cu vorbele urâte: uneori nimeresc. – Ai fost fiul meu care a uitat să fie fiul meu.
Mai tare decât „porc”.
Daniel și-a acoperit fața cu mâinile. Umerii i s-au mișcat o dată, stângaci, ca atunci când un bărbat încearcă să plângă fără să facă zgomot și nu-i iese.
Elena nu s-a ridicat să-l mângâie.
Nu încă. – Mâine plătesc rata, a spus el după un timp. Nu știu cum, dar o plătesc. Vând ceasul. Cer avans. Nu știu. – Bine. – Nu îți cer să continui. – Bine. – Și nu vreau banii lui tata.
Elena și-a strâns buzele. Asta era ușor de spus cu dosarul pe masă și rușinea caldă. Mai greu peste două luni, când banca suna iar. – Nu decide în seara asta ce fel de om vei fi toată viața.
Daniel a râs încet, fără bucurie. – Ai început să vorbești ca tata. – El vorbea mai mult. – Da. Și repeta glumele proaste.
Elena a întins mâna spre coșul cu lâna galbenă. – Vrei să știi pentru cine era șoseta?
Daniel s-a uitat la ea. – Pentru copil. – Știu. – Nu. Pentru tine. Prima pereche era pentru tine. Galben era culoarea ta preferată când aveai patru ani. Nu voiai șosete decât galbene. Urlai în magazinul de la Obor de parcă te vindeam la circ.
Daniel a șters cu dosul palmei sub nas. Deloc elegant. – Nu-mi amintesc. – Eu da.
A luat șoseta neterminată și i-a pus-o în palmă.
Era mică. Ridicol de mică pentru un bărbat de treizeci și patru de ani. – O termini? a întrebat el. – Nu știu.
A fost prima dată când Elena nu i-a oferit un da doar ca să-l scape de disconfort.
Ora zece
A doua zi, Daniel a apărut la notar înaintea Elenei.
Nu cu Larisa.
Singur.
Stătea pe bancă, în fața biroului, cu un dosar sub braț și cearcăne urâte. Avea cămașa de ieri. Sau una identică, dar șifonată în același loc. – Ce cauți aici? a întrebat Elena. – Am plătit rata.
I-a arătat chitanța.
Elena nu a luat-o. – Ține-o tu. – Am vândut ceasul. Și am închis cardul de cumpărături. – Bine. – Larisa e la mama ei.
Elena s-a uitat spre ușa notarului. Pe plăcuță scria „Petre Dima – birou notarial”, cu o literă dezlipită la colț. – Asta nu mă privește acum. – Știu.
Au intrat împreună.
Domnul Dima era mai slab decât și-l amintea Elena și avea același obicei enervant de a-și lovi pixul de dinți. A citit actele, a dat din cap, a pus întrebări scurte. – Doamnă Ionescu, confirmați că doriți modificarea? – Confirm. – Domnule Ionescu, prezența dumneavoastră nu este necesară pentru acest act. – Știu, a spus Daniel. Sunt aici doar ca să nu mai aflu totul ultimul pentru că nu am vrut să întreb.
Notarul s-a uitat peste ochelari la el. – Asta nu intră în procedură, dar e sănătos.
Elena aproape a zâmbit.
A semnat.
Garsoniera rămânea a ei. Depozitul se împărțea exact cum spusese. Contul copilului avea clauză: nici Daniel, nici Larisa nu puteau retrage bani înainte ca minorul să împlinească optsprezece ani. Nici pentru mobilă, nici pentru vacanțe, nici pentru „urgențe” inventate în mijlocul verii.
Când totul s-a terminat, domnul Dima i-a întins o copie. – Mihai ar fi fost liniștit, a spus el.
Elena a pus foile în geantă. – Nu știu dacă Mihai era des liniștit. – Nu era. Dar îi plăcea să creadă că are dreptate.
Daniel a privit podeaua.
Pe treptele de la ieșire, el s-a oprit. – Mamă. – Da? – Pot să vin duminică pe la tine?
Elena a simțit în geantă colțul actelor. Hârtie tare. Rece. – Pentru ce?
Întrebarea l-a lovit. S-a văzut pe fața lui. – Pentru tine, a spus el. Dacă mă primești.
Elena a coborât o treaptă. Apoi încă una.
Jos, un bărbat vindea covrigi dintr-o gheretă mică. Mirosea a susan ars. Bucureștiul își vedea de treabă. – Duminică la patru, a spus ea. Fără caserole la pachet.
Daniel a dat din cap. – Vin cu flori? – Vii cu mâinile goale. Să vedem dacă știi.
El a râs scurt. De data aceasta, râsul semăna cu el.
Elena a plecat spre stația de autobuz, cu dosarul lui Mihai în geantă și șoseta galbenă neterminată acasă, pe brațul fotoliului.
Duminică, la 15:58, soneria ei a sunat.
Pe vizor se vedea Daniel.
Avea mâinile goale.
Dacă ai cunoaște pe cineva care dă prea mult și primește prea puțin, trimite-i povestea asta.
Pentru mai multe povești despre familie și relații complicate, aruncă o privire la Mama A Luat-O Pe Fetița Mea Din Pătuț și Soacra Mea Mi-a Împins Tortul În Față, sau vezi cum a decurs povestea când Fratele meu m-a rugat să dispar de la nuntă.
