Sonia a luat cu grijă plicul bine păstrat, deși timpul și-a pus amprenta asupra lui. Pe fața sa era trecut doar un nume: „Mihai”, scris cu cerneală albastră.

„Este pentru tine, bunicule”, a spus ea cu blândețe, desfăcând delicat sigiliul cărții poștale.

Bătrânul a tremurat la vederea acestui mesaj din trecut. „După atâția ani…” a spus el, pierdut în gânduri și emoții.

Din plic, Sonia a scos mai multe pagini scrise mărunt, fiecare cu grijă, și a început să citească cu voce tare:

„Dragul meu Mihai,

Dacă ți-a ajuns această scrisoare, asta înseamnă că ai deschis cartea pe care ți-am dăruit-o înainte să plec. Sper că nu au trecut prea mulți ani, deși te cunosc cât de încâpățânat ești.

Am pus această scrisoare în carte pentru că știam că nu ai fi dispus s-o citești direct de la mine. Erai prea mândru și rănit din cauza deciziei mele de a pleca.

Totuși, simt că trebuie să știi adevărul, Mihai. Nu te-am lăsat din lipsă de iubire. Din contră, te-am iubit atât de mult încât am făcut ce credeam că va fi mai bine pentru tine.”

Sonia a făcut o pauză și s-a uitat la bunicul ei care plângea încetișor.

„Când am aflat de boala mea, doctorul a spus că mai am doar câteva luni. În 1962, leucemia era o boală fără speranță de vindecare.

N-am vrut să-ți spun. Îmi era imposibil să te văd suferind alături de mine, urmărindu-mă cum mă sting. Am ales să plec și să-ți las libertatea de a mă uita, decât să te fac să mă veghezi până la sfârșit.

M-am mutat la Viena, la mătușa Elena. I-am cerut să promită că nu-ți va dezvălui niciodată adevărul. Am vrut să te eliberez de povara suferinței alături de mine.”

Sonia s-a oprit din nou. Bunicul era ca și cum ar fi fost împietrit.

„Maria…” a murmurat el, un nume pe care Sonia nu îl mai auzise rostindu-l.

„Nu știu dacă mai sunt în viață când citești aceste rânduri. Tratamentele experimentale la care m-am supus poate că nu funcționează.

Dar te asigur că fiecare zi departe de tine a fost groaznică. Fiecare dimineață mă începeam pronunțând numele tău, și cu chipul tău adormeam în minte noaptea.

Îți cer să citești această carte pentru că au fost momentele noastre preferate. Te rog, dacă m-ai urât pentru mult timp, deschide această carte și găsește ultima mea mărturie de iubire.

Te iubesc, Mihai. Din prima zi în care te-am văzut în librăria noastră am știut că te voi iubi mereu, dincolo de ultima mea suflare.

A ta pentru totdeauna, Maria

P.S. Dacă sunt în viață și dorești să mă cauți, mătușa Elena știe unde sunt mereu.”

Camera s-a cufundat într-o liniște adâncă. Sonia a împăturit ușor scrisoarea. Lacrimile cursese de mult timp pe obrazul bătrânului său bunic.

„Nu am deschis niciodată cartea,” mărturisi Mihai, vocea lui tremurândă trădând emoțiile. „Am fost mult prea rănit… Iar acum, după șase decenii…”

„Bunicule, crezi că ea mai poate fi în viață?” a întrebat Sonia cu scepticism și speranță.

„Ar avea 83 ani acum, la fel ca mine. Dar poate… teoretic, poate încă…”

„Să aflăm!” a exclamat entuziast Sonia. „Mătușa Elena… cine era ea? Unde locuia?”

„Sora mai mare a Mariei. Locuia la Vienna. Din păcate a decedat acum zece ani.”

„Dar poate are copii sau nepoți care știu ceva?” a întrebat Sonia plină de dorința de a investiga.

Mihai privi în jos, adâncit în gânduri. „Nici nu știu dacă vreau să aflu,” spuse el cu resemnare. „Ce i-aș putea spune după 60 ani? ‘Îmi pare rău că n-am citit scrisoarea mai devreme’? ‘Îmi pare rău că te-am lăsat să suferi singură’?”

„Da, să-i spui doar adevărul. Că nu ai știut niciodată. Și că ai iubit-o întotdeauna.”

„Dar m-am căsătorit cu bunica ta. Avem copii, nepoți…”

„Crezi că Maria ar fi dorit altceva pentru tine? A plecat exact ca tu să poți trăi, să fii fericit,” i-a amintit Sonia.

În săptămânile care au urmat, Sonia a pornit într-o căutare minuțioasă. A scotocit arhivele vieneze, a contactat spitale vechi și a căutat genealogii de familie.

Era o muncă dificilă – multe documente din anii ’60 nu erau digitalizate, iar mulți dintre cei care ar fi putut ști ceva, acum nu mai erau.

Dar după aproape trei luni de căutări, Sonia a dat peste o pistă. O femeie numită Maria Ionescu, născută același an cu bunicul, fusese tratată pentru leucemie la un spital din Viena în 1962.

Spre surpriza medicilor, ea a supraviețuit tratamentului experimental și s-a mutat în Elveția, unde mai târziu s-a căsătorit cu un medic elvețian.

Bunicul a rămas tăcut mult timp, serios și emoționat. „Ce ar trebui să fac?” a întrebat el în sfârșit.

„Cred că știi deja răspunsul,” a spus Sonia încet.

Călătoria la Geneva a fost lungă pentru un bărbat de 83 de ani, dar Mihai era decis. Inima i-a bătut tare când au ajuns la casa de îngrijire, de teamă să nu cedeze.

În grădină, o femeie în vârstă ședea într-un scaun cu rotile, privind munții din depărtare. Părul ei alb ca neaua era strâns atent într-un coc rafinat. Mâinile ei erau semne ale trecerii vremii.

„Maria?” a spus Mihai încet. Femeia s-a întors.

Ochii ei, un albastru adânc, erau singurul lucru care nu se schimbase. Aceștia erau ochii de care se îndrăgostise cu mult timp în urmă. „Mihai?” a întrebat ea cu vocea tremurătoare, „e chiar el sau imaginația mea…?”

Mihai s-a apropiat, condus de Sonia, și a ingenuncheat lângă ea, ținându-i mâinile.

„Eu sunt, Maria. Mi-a luat 60 de ani să-ți citesc scrisoarea. Iartă-mă că vin atât de târziu.”

Lacrimile au început să curgă pe obraji. „Ai venit… și totuși ai venit.”

După-amiază aceea, cei doi bătrâni au stat de vorbă în grădină, ținându-se de mână. Au povestit despre viețile lor, au acceptat trecutul și au avut o iubire mai presus de timp și tăcere.

La plecare, Mihai i-a înmânat Mariei un pachet.

„Ce anume?” a întrebat ea.

„Cartea noastră. Am adus-o pentru tine. Sonia îți va citi, așa cum mi-a citit mie.”

Maria a zâmbit, atingând coperta veche. „Știi, Mihai, cred că soarta ne-a oferit un final mai bun decât cel din carte.”

„Da,” a spus el, strângându-i mâna. „Al nostru este.”

În lunile următoare, Mihai s-a mutat la Geneva pentru a fi aproape de Maria. Sonia venea des să-i viziteze și să le citească din cărțile lor preferate.

Povestea lor a demonstrat că dragostea nu are nevoie de cuvinte, ci doar de un mesaj care a așteptat să fie citit. Dacă povestea te-a impresionat, te invităm să o împărtășești cu prietenii tăi și să ne spui ce părere ai!