Am fost uimită, încercând să-i descifrăz chipul necunoscut, dar în același timp familiar. Ochii lui căprui, adânci, erau încadrați de riduri fine, semne ale unor zâmbete trecute.

Părul său șaten, ușor gri în jurul tâmplelor, îi cădea rebel pe frunte. O senzație de deja-vu mă cuprindea, dar nu reușeam să-l plasez.

„Andrei?” am întrebat cu o fărâmă de ezitare, explorând amintiri vechi. „Andrei Vasilescu?”

Zâmbetul lui s-a lărgit. „Sunt bucuros că te-ai ținut de promisiune, Ileana.”

Amintirile s-au clarificat brusc. Liceul, anul final, balul de absolvire. Andrei fusese primul băiat care m-a invitat vreodată la dans.

Era tânărul modest, pasionat de literatură, ce-mi plasa poezii între paginile manualelor. Băiatul pe care l-am ales să-l las pentru Mihai, actualul meu soț, cel care m-a determinat să-mi abandonez viața construită cu atâta trudă.

„Douăzeci și cinci de ani,” am șoptit, simțindu-mă deodată vulnerabilă, de parcă timpul s-ar fi contractat.

„Douăzeci și șapte,” a răspuns el cu blândețe. „Dar cine-i numără?”

Am râs, un râs eliberator pe care nu-l mai simțisem de mult. Prezența lui Andrei purta o căldură care mă făcea să simt că regăsesc o parte din mine pierdută pe drum.

„Ce faci aici, într-o benzinărie a nimănui?