Am rămas perplexă, încercând să-i deslușesc trăsăturile feței. Ochi căprui, adânci, cu riduri fine la colțuri care îi dădeau o alură de om care zâmbea des.

Câteva fire de păr grizonate îi dădeau o notă de distincție, căzându-i peste fruntea încadrată de părul șaten. Părea familiar, dar nu-l puteam plasa în memorie.

„Andrei?” am întrebat nesigură, scotocind printre amintiri. „Andrei Vasilescu?”

Zâmbetul i s-a lărgit. „Mă bucur că ți-ai ținut promisiunea, Ileana.”

Brici de claritate! Liceul, ultimul an, balul de absolvire. Andrei, primul băiat care m-a invitat la dans. Tânărul timid, îndrăgostit de literatură, care îmi scria versuri și le strecura în caietele mele.

Băiatul pe care l-am respins pentru Mihai, soțul meu actual, cel care tocmai mă făcuse să plec din propria-mi viață.

„Douăzeci și cinci de ani au trecut,” am șoptit, simțindu-mă vulnerabilă ca și cum timpul s-ar fi comprimat.

„Douăzeci și șapte,” m-a corectat el cu blândețe. „Dar cine le mai numără?”

Am râs un râs eliberator, un sentiment pe care nu-l mai trăisem de prea mult timp. Prezența lui Andrei avea un efect liniștitor, parcă regăseam o parte din mine pierdută în vârtejul vieții.

„Ce faci la o benzinărie în mijlocul pustietății?” l-am întrebat, încă năucită de coincidența întâlnirii.

„Aș putea întreba același lucru despre tine,” zise el cu o privire complice către bagajul meu. „Dar cred că ar fi o poveste lungă.”

„Mai lungă decât tura ta?” am replicat, încercând să glumesc, chiar dacă vocea mi-a tremurat ușor.

Andrei își verifică ceasul și zâmbește larg. „De fapt, tura s-a încheiat. Dacă nu te grăbești, la doi kilometri e o cafenea care serveste cel mai bun ceai de mentă.”

Am fost ezitantă. În mod obișnuit, o astfel de întâlnire nu ar fi avut loc, mai ales cu cineva pe care nu-l mai văzusem de mult timp.

Dar ce mai aveam de pierdut? Întreaga mea viață fusese dată peste cap. Și, per total, Andrei nu era un necunoscut.

„Desigur,” am decis în cele din urmă. „Te urmez cu mașina.”

Douăzeci de minute mai târziu, eram așezați față în față într-o cafenea deosebită, cu pereți din lemn masiv și ferestre mari, care dădeau spre un lac. Soarele cobora leneș, colorând totul în nuanțe calde de portocaliu și roz peste întinderea apei.

„Deci,” Andrei începu după ce ni s-au adus ceaiurile, „ce te-a adus pe acest drum?”

Am sorbit încet din ceai, câștigând timp. Mi se părea ciudat să-mi deschid sufletul cuiva, să exprim emoțiile pe care le reprimaseam atât de mult timp. Însă privirea lui Andrei era sinceră, complet lipsită de judecată.

„Am plecat de acasă,” am mărturisit simplu. „După douăzeci și cinci de ani de căsnicie, am constatat că trăiam pentru altcineva, niciodată pentru mine.”

I-am povestit totul. Despre Mihai și dezamăgirile constante, despre o casă care nu fusese niciodată un cămin, despre visuri părăsite și compromisuri ce m-au epuizat emoțional. Cuvintele curgeau liber, asemenea unui râu eliberat de baraje după o iarnă îndelungată.

Andrei asculta atent, fără a mă întrerupe. Părea atât de prezent, oferindu-mi întreaga lui atenție. Când am tăcut, a rămas câteva momente tăcut, reflectând.

„Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta,” a spus în cele din urmă. „Dar sunt mândru de tine pentru curajul de a pleca. Puțini au această hotărâre.”

„Și cum a ajuns băiatul care visa să scrie să lucreze la benzinărie?” am întrebat, dorindu-mi să schimb subiectul.

A zâmbit cu melancolie. „Oh, nu lucrez acolo permanent. Îl ajut pe fratele meu câteva zile pe săptămână. În rest…” a făcut o pauză, „scriu. Am publicat patru romane până acum.”

M-a cuprins un sentiment de rușine. Niciodată nu auzisem de Andrei Vasilescu, scriitorul. Încă o dovadă a izolării mele în propria existență.

„Nu te simți prost,” a spus rapid, văzându-mi expresia. „Nu sunt cunoscut prea bine. Dar îmi este suficient. Locuiesc într-o mică cabană lângă lac, perfectă pentru scris.”

Am vorbit până când cafeneaua a început să-și strângă mesele, lăsându-ne semnal că e timpul să plecăm. Era uimitor cât de ușor curgea conversația, căci mă simțeam liberă, fără a fi judecată sau presată.

Ne-am ridicat, iar în aer plutea o întrebare care îmi tot revenea în minte: încotro acum? Nu aveam niciun hotel rezervat, niciun plan concret.

„Ai… un loc unde să stai în seara asta?” întrebă Andrei, un pic ezitant.

„Nu încă,” am răspuns. „Mă gândeam să caut un hotel apropiat.”

„Am o cameră de oaspeți,” a sugerat el, adăugând rapid: „Nici o obligație, promisiuni sau așteptări. Doar un loc să dormi în siguranță. Poți pleca oricând dorești.”

În circumstanțe normale, aș fi refuzat. Dar sentimentul de siguranță și respectul din ochii lui m-au făcut să accept.

Casa lui, exact așa cum mi-o imaginam: simplă, caldă, plină de cărți și ferestre mari care deschideau larg spre natură.

Camera de oaspeți era mică, dar primitoare, cu un pat acoperit cu o cuvertură tricotată manual și un vas cu flori proaspete pe noptieră.

Înainte să plece, Andrei mi-a spus: „Odihnește-te bine. Dacă ai nevoie de ceva, sunt la capătul holului.”

Am adormit repede, cuprinsă de o liniște profundă pe care nu o mai simțisem de mult timp. O casă necunoscută simțindu-se mai mult acasă decât propria locuință.

Dimineața m-au trezit mirosul de cafea proaspătă și picăturile de ploaie care băteau ușor în geam. M-am ridicat, mi-am aranjat părul cum am putut și am intrat în bucătărie.

Andrei era deja acolo, lucrând la laptop. La vederea mea, a închis laptopul și mi-a oferit un zâmbet care mi-a tresărit inima.

„Bună dimineața,” a salutat el. „Cum ai dormit?”

„Surprinzător de bine,” am admis.

Am sorbit cafea privind ploaia prin fereastră și am realizat că, pentru prima dată, nu mă presa nimic. Timpul îmi aparținea, iar alegerile erau ale mele.

„Ce ai de gând să faci acum?” a întrebat Andrei, redirecționând gândul care îmi zbuciuma mintea.

Am ridicat din umeri. „Nu știu. N-am avut un plan dincolo de ‘plecare’.”

„Ei bine,” zise el, adăugând cafea în propria cană, „ești binevenită să rămâi. Să-ți limpezești gândurile și să decizi ce urmează.”

În ochii lui Andrei nu vedeam decât sinceritate.

„De ce ești atât de bun cu mine?” l-am întrebat, curioasă. „După atâția ani, după toate…”

Andrei zâmbi cu o urmă de tristețe. „Pentru că știu cum e să te simți pierdut. Și pentru că, oricâți ani au trecut, ești Ileana pe care am cunoscut-o – fata care recita poezii și visa să vadă Parisul.”

Uitasem de acea fată, de visurile și pasiunile ei. Undeva, pe drum, m-am lăsat prinsă de așteptările altora, uitând cine eram cu adevărat.

„Oare mai am acea fată în mine?” am șoptit.

„Sigur că da,” a zis Andrei, cu o privire plină de certitudine. „Aștepta doar momentul potrivit să reapară.”

Zilele s-au transformat în săptămâni. Ploaia s-a transformat într-o vară timpurie, plină de căldură și promisiuni.

Am rămas la Andrei, cu intenția inițială de a sta doar câteva zile, dar ceva m-a ținut acolo – poate liniștea, poate prietenia care înflorea, poate redescoperirea propriei mele persoane.

În fiecare dimineață exploram împrejurimile. Uneori Andrei mă însoțea; alteori, rămânea acasă să scrie. Nu exista nicio presiune, doar un loc unde să respir și să înțeleg ce-mi doream de la viață.

Am început să-mi recapăt pasiunea pentru pictură, un hobby abandonat în grabă după căsătorie. Andrei mi-a amenajat un colț în sufragerie, cu un șevalet și culori. Orele petrecute acolo îmi aduceau liniște și redescoperire.

Mihai m-a sunat de câteva ori, oscilând între furie și rugăminți. L-am ascultat, dar am rămas fermă. Nu era vorba despre el sau relația noastră, ci despre mine, despre dreptul meu de a trăi autentic.

Într-o zi, am revenit de la o plimbare și l-am găsit pe Andrei așteptându-mă cu un aer serios.

„Am primit o ofertă,” mi-a spus, arătându-mi un e-mail. „O rezidență de scriere în Franța, pentru șase luni.”

Inima mi s-a strâns la gândul că el va pleca. Era o oportunitate care nu putea fi refuzată.

„Extraordinar,” am spus cu un zâmbet forțat. „Când pornești?”

„Depinde,” a răspuns, privind-mă cu intensitate. „Mi-ar plăcea să mergi cu mine.”

Am rămas fără cuvinte. Parisul, orașul pe care îl visam de multă vreme. Și Andrei, care reapăruse în viața mea tocmai când aveam nevoie mai mult.

„Andrei,” am început, „avut o relație de doar câteva luni. Prea devreme…”

El mi-a luat mâinile cu blândețe. „Nu te cer în căsătorie, Ileana. Te invit să vezi Parisul, să pictezi și să descoperi ce-ți dorești cu adevărat.

Dacă la finalul celor șase luni dorești să te întorci sau să explorezi altceva, voi înțelege. Vreau doar să fiu parte din călătoria ta.”

Ochii lui trădau sinceritate; nu era o declarație ci o invitație.

„Da,” am spus simțind emoția unui nou capitol pregătindu-se să se scrie. „Vreau să merg cu tine la Paris.”

Două luni mai târziu, mă aflam pe o terasă în Montmartre, cu un bloc de desen și imaginea Turnului Eiffel în depărtare. Andrei scria la masa alăturată, adâncit în romanul său.

Nu știam ce ne va aduce viitorul, dacă povestea noastră va face față timpului sau drumurile noastre se vor intersecta cu altele.

Dar pentru prima oară de când devenisem adultă, nu mă temeam de necunoscut. Descoperisem curajul de a mă alege pe mine, de a-mi urma inima și de a păși înainte, oricât de înfricoșător ar fi fost acest drum.

Plimbându-ne pe malul Senei, într-o seară, Andrei m-a întrebat: „Regreți vreodată că ai plecat?”

Reflectând la ultimele luni, la transformarea și libertatea găsită, am răspuns sincer: „Regret doar că nu am avut curajul mai devreme.”

Zâmbetul lui m-a asigurat că uneori cel mai frumos început vine după un sfârșit dureros, și că e doar începutul poveștii noastre împreună.

Dacă ți-a plăcut povestea, împărtășește-o și cu cei dragi! Împreună putem continua să inspirăm și să semănăm emoții.