Soțul meu a rămas nemișcat, cu fața golită de orice urmă de siguranță.
Urc treptele scenei fără să mă grăbesc, iar aplauzele care izbucnesc în sală nu seamănă deloc cu entuziasmul obișnuit al unei petreceri corporate. Sunt aplauze amestecate cu uimire, șoapte și priviri care se mută neîncetat de la mine la Andrei, pentru că oamenii încep să înțeleagă că femeia pe care el tocmai a încercat să o alunge nu venise acolo ca simplă soție.
Radu îmi întinde mâna și îmi cedează microfonul, însă înainte să vorbesc mă uit spre mesele din fața scenei. Andrei mă privește de parcă încearcă să găsească o explicație care să transforme ceea ce vede într-o neînțelegere, în timp ce Ioana a făcut deja un pas în lateral, suficient cât să creeze distanță între ei.
„Mulțumesc, domnule Marinescu”, spun. „Și vă mulțumesc tuturor pentru primire. Știu că ultimele luni au fost dificile și tocmai de aceea prima mea prioritate este stabilitatea companiei și protejarea oamenilor care au muncit pentru ea.”
Câteva chipuri se relaxează, dar Andrei nu clipește.
„În ultimele șase săptămâni, echipa mea a analizat nu doar situația financiară a Aurora Systems, ci și contractele, cheltuielile executive și procedurile interne care au contribuit la problemele companiei.”
Acum sala devine atât de liniștită încât aud clinchetul unui pahar așezat undeva în spate.
Andrei face un pas înainte.
„Elena.”
Nu îi răspund.
Consilierul juridic aflat lângă scenă deschide mapa pe care o ține la piept, iar Andrei observă gestul. Pentru prima dată în doisprezece ani de căsnicie îl văd incapabil să-și ascundă frica.
„Începând din această seară”, continui, „toate contractele importante și toate plățile aprobate de conducerea executivă vor fi supuse unei verificări independente. Orice decizie privind promovările este suspendată până la finalizarea acestei analize.”
Privirea lui Andrei sare imediat spre Radu.
„Promovările?”
Radu nu îi răspunde.
Andrei înaintează printre mese și se oprește la baza scenei.
„Putem vorbi în privat?”
Îl privesc câteva secunde, iar ironia cererii lui aproape mă face să zâmbesc. Cu zece minute mai devreme mă bruscase în fața a două sute de oameni și îmi spusese că nu am loc lângă el, iar acum își dorește discreție.
„Ai avut multe ocazii să vorbești cu mine în privat.”
Ioana își ia poșeta de pe masă.
„Andrei, cred că eu ar trebui să plec.”
El se întoarce atât de repede încât aproape lovește un scaun.
„Nu pleacă nimeni.”
Vocea îi răsună prea tare prin sală, iar câțiva angajați își întorc privirea. Ioana își retrage brațul când el încearcă să o atingă.
Cobor de pe scenă după ce îi înapoiez microfonul lui Radu, iar consilierul juridic, Sorin Matei, vine imediat lângă mine cu mapa.
„Doamnă Ionescu, avem documentele solicitate.”
Andrei privește mapa, apoi pe mine.
„Ce documente?”
„Cele despre care trebuia să-mi vorbești tu.”
Fața i se schimbă.
În ultimele două luni, echipa care pregătea achiziția descoperise plăți neobișnuite către o firmă de consultanță numită Meridian Advisory. Aproape 1,4 milioane de lei plecaseră din Aurora în optsprezece luni pentru servicii descrise vag drept „strategie de dezvoltare”, iar mai multe aprobări purtau semnătura lui Andrei.
Problema era că Meridian nu avea angajați permanenți, nu prezentase rapoarte serioase și funcționa dintr-un apartament din nordul Bucureștiului.
Iar administratorul firmei era fratele Ioanei.
„Nu face asta aici”, spune Andrei printre dinți.
„Eu nu fac nimic aici. Doar nu mai ascund ceea ce ai făcut tu.”
Ioana se albește la față.
„Nu știu despre ce vorbește.”
Sorin scoate câteva foi din mapă.
„Atunci probabil ne puteți explica de ce o parte dintre plățile Meridian au fost transferate ulterior într-un cont asociat unei societăți în care figurați ca beneficiar.”
Privirile din jur se întorc spre Ioana.
„Andrei mi-a spus că este legal”, răspunde ea.
El se întoarce spre ea, uluit.
„Ioana!”
Într-o singură propoziție, femeia pentru care soțul meu mă umilise tocmai încetase să îl mai protejeze.
Andrei încearcă să se apropie de mine, dar Radu se interpune calm.
„Ajunge.”
„Este o neînțelegere”, spune Andrei. „Elena este soția mea, putem clarifica totul acasă.”
Îl privesc și îmi dau seama că încă nu înțelege. Crede că problema lui este compania, când adevărul este că pierduse căsnicia cu mult înainte ca eu să cumpăr prima acțiune Aurora.
„Nu mai avem nimic de clarificat acasă.”
Scot din poșetă un plic subțire și i-l întind.
Nu îl deschide.
„Ce este?”
„Cererea de divorț.”
Pentru prima dată, expresia lui nu mai conține furie, ci panică autentică.
„Elena, nu poți lua o decizie ca asta din cauza unei seri proaste.”
„Nu am luat-o în seara asta.”
Îi explic că avocata mea pregătește documentele de aproape o lună, din ziua în care găsisem cerceii lipsă într-o fotografie publicată după o conferință a companiei. În imagine, Ioana îi purta zâmbind lângă soțul meu.
Andrei se uită instinctiv la urechile ei.
Ioana își duce mâna la unul dintre diamante.
„Mi-a spus că sunt un cadou.”
„Au fost”, răspund. „De la mama mea, pentru mine.”
Ioana își scoate cerceii cu degetele tremurând și îi pune pe masă.
Andrei încearcă din nou să vorbească, dar Radu îl întrerupe.
„Mai există ceva ce trebuie să afli.”
Radu îi face semn lui Sorin, care scoate un document separat.
„Consiliul s-a întrunit înaintea evenimentului. Având în vedere rezultatele verificării preliminare și conflictul de interese identificat, atribuțiile tale executive sunt suspendate cu efect imediat.”
Andrei rămâne cu gura întredeschisă.
„Eu trebuia să fiu numit director general.”
„Nu”, spune Radu. „Tu credeai că vei fi numit.”
Cuvintele cad greu.
În jurul nostru nimeni nu mai pretinde că nu ascultă.
Andrei se uită la mine, iar furia începe să revină.
„Ai cumpărat compania ca să mă distrugi?”
Întrebarea lui mă surprinde prin cât de puțin mă cunoaște.
„Am cumpărat participația pentru că Aurora era subevaluată, avea tehnologie bună și opt sute de angajați care nu meritau să-și piardă locurile de muncă din cauza unor decizii proaste. Faptul că investigația a ajuns la tine nu a fost planul meu.”
„Convenabil.”
„Nu, Andrei. Convenabil a fost pentru tine să crezi că soția ta nu înțelege afacerile.”
Își trece mâna peste față.
„Suntem căsătoriți. Tot ceea ce ai este și al meu.”
Sorin răspunde înaintea mea.
„Structura holdingului și proveniența capitalului sunt documentate separat de patrimoniul comun, iar aspectele matrimoniale vor fi tratate de avocați. În seara aceasta discutăm exclusiv despre Aurora Systems.”
Andrei se uită spre Ioana, probabil așteptând sprijin.
Ea își ia poșeta.
„Mi-ai spus că firma mea nu apare nicăieri.”
Câțiva oameni inspiră brusc.
Andrei închide ochii.
Tocmai spusese suficient.
Sorin notează ceva, iar Ioana pare să realizeze prea târziu ce a recunoscut. Radu le cere amândurora să păstreze toate documentele și dispozitivele de serviciu și îi informează că verificarea independentă va continua, iar concluziile vor fi transmise autorităților competente dacă apar indicii care impun acest lucru.
Petrecerea se termină pentru ei în acel moment.
Pentru ceilalți, însă, eu refuz să las seara să devină spectacolul prăbușirii lui Andrei.
Mă întorc spre scenă și îi cer lui Radu microfonul.
„Îmi pare rău că o parte dintre aceste lucruri au devenit publice în seara aniversării companiei. Aurora nu este povestea unui singur director și nici a unui singur acționar. Este munca oamenilor care au construit-o timp de douăzeci de ani, iar de mâine ne întoarcem la ceea ce contează.”
Aplauzele pornesc încet și cresc.
Când cobor din nou, Andrei mă așteaptă lângă ieșire. Ioana a dispărut deja, iar el pare dintr-odată mai mic fără mulțimea care îl privea ca pe un viitor director general.
„Ai câștigat”, spune.
Mă opresc.
„Asta crezi că este?”
„Mi-ai luat slujba, compania și acum casa.”
„Nu ți-am luat nimic. Compania nu a fost niciodată a ta, slujba ta depinde de propriile tale decizii, iar despre casă vor decide actele și avocații.”
Își coboară vocea.
„Și noi?”
Întrebarea vine atât de târziu încât mă doare mai puțin decât mă așteptam.
„Noi ne-am terminat când ai început să mă tratezi ca pe cineva pe care îl puteai umili fără consecințe.”
Pentru o clipă văd bărbatul cu care m-am căsătorit, nu directorul sigur pe el și nici soțul care mă bruscase lângă masa cu prosecco. Pare că vrea să spună ceva sincer, dar orgoliul ajunge primul.
„O să regreți.”
Îmi aranjez breteaua rochiei exact în locul unde mă lovise mai devreme.
„Nu. Cred că pentru prima dată după mult timp nu mai am nimic de regretat.”
Trec pe lângă el și mă întorc în sală.
Radu mă așteaptă lângă scenă cu două pahare de apă minerală și îmi întinde unul.
„Ești bine?”
Privesc oamenii care discută din nou, mesele luminate, angajații care pentru prima dată în multe luni știu că firma lor are finanțare suficientă pentru a merge mai departe.
„Acum sunt.”
În spatele meu aud ușile sălii deschizându-se și apoi închizându-se.
Nu mă întorc să văd dacă Andrei pleacă.
În schimb, ridic paharul spre oamenii care mă privesc și spun că luni dimineață începem reconstrucția companiei, cu transparență, responsabilitate și fără privilegii acordate celor care confundă funcția cu puterea.
De data aceasta aplauzele sunt sincere.
Cu zece minute înainte, soțul meu îmi spusese că locul meu nu era lângă el.
Avea dreptate într-o singură privință.
Locul meu nu mai era lângă el.
Era exact acolo unde tocmai ajunsesem.
