„Pe oamenii care te vor ajuta să pleci.”
Andrei mă privește câteva secunde, apoi începe să râdă, dar râsul lui nu mai are siguranța de mai devreme. Își trece o mână prin păr și se uită la valiza de lângă mine, de parcă încearcă să decidă dacă joc teatru sau dacă, pentru prima dată în cei nouă ani de căsnicie, chiar vorbesc serios.
„Ești ridicolă, Ioana. Este și casa mea.”
„Nu, Andrei. Aici te-ai înșelat.”
Formez numărul pe care Andreea mi-l trimisese cu o seară înainte. Nu chem poliția și nici nu vreau spectacol; sun firma autorizată care urmează să schimbe sistemul de acces imediat după plecarea lui, conform procedurii pregătite de avocata mea. Echipa este deja programată pentru ora șase, pentru că Andreea știa că nu vreau să mai las nimic la întâmplare.
Andrei își pierde brusc expresia amuzată.
„Ce ai făcut?”
„Ce trebuia să fac de mult.”
Telefonul lui începe să vibreze pe noptieră, iar pe ecran apare numele mamei sale. Andrei răspunde imediat, încă uitându-se la mine.
„Da, mamă… Da, suntem treji.”
Aud vocea Mariei chiar și de la câțiva metri.
„Suntem aproape. Spune-i Ioanei să pună cafeaua!”
Pentru prima dată în patru ani, nu mă grăbesc spre bucătărie.
Andrei închide telefonul și vine după mine pe hol.
„Mama ajunge în zece minute. Termină prostia asta și pregătește masa.”
Mă opresc la capătul scărilor și mă întorc spre el.
„Nu va exista niciun mic dejun.”
„Poftim?”
„Nici camere pregătite, nici clătite, nici weekend la Snagov organizat de mine. Și, mai ales, nu mai există casa asta ca hotel pentru familia ta.”
Fața lui se înroșește.
„Este ziua ta și iar trebuie să faci totul despre tine?”
Îl privesc aproape fascinată. Chiar și acum, după ce mă trezește cu apă rece la cinci dimineața chiar de ziua mea, reușește să se convingă că eu sunt problema.
Soneria se aude la 5:31.
Andrei îmi aruncă o privire triumfătoare și coboară repede.
„Perfect. Acum explică-le și lor circul ăsta.”
Deschide ușa, iar Maria intră prima, purtând o geantă mare și ochelari de soare ridicați pe cap. În spatele ei apare Alina cu cei doi copii și încă trei bagaje.
„La mulți ani”, spune Maria absent, apoi îmi întinde haina. „Cafeaua e gata?”
Nu apuc să răspund, pentru că Andrei izbucnește.
„Ioana a înnebunit. Mi-a făcut bagajul și susține că mă dă afară din propria casă.”
Alina se oprește cu mâna pe mânerul trolerului.
Maria mă privește de parcă tocmai am insultat întreaga familie.
„Cum adică îl dai afară?”
Mă duc până la consola din hol, deschid sertarul și scot plicul alb pe care îl pregătisem.
Andrei îl vede și rămâne nemișcat.
„Ce este ăla?”
Îi întind documentele.
„Citește.”
Le smulge aproape nervos și parcurge prima pagină, apoi a doua. Observ exact momentul în care găsește numele fundației familiale prin care bunica îmi lăsase proprietatea și clauzele pe care nu se obosise niciodată să le înțeleagă.
„Asta nu înseamnă nimic.”
„Ba da.”
„Suntem căsătoriți.”
„Casa a fost dobândită înainte de căsătorie și nu ți-a aparținut niciodată.”
Maria se apropie și îi ia documentele din mână.
„Andrei a plătit aici ani întregi!”
„A contribuit la cheltuielile curente cât timp a locuit aici, exact cum am contribuit și eu. Proprietatea însă nu s-a schimbat.”
Andrei se uită din nou la ultima pagină, iar vocea îi devine mai joasă.
„Ce înseamnă notificarea asta?”
Aici ajungem la partea pe care o pregătesc de șase luni.
„Înseamnă că ai fost notificat oficial că dreptul tău de folosință asupra locuinței încetează conform documentelor pe care le-ai primit și pe care ai ales să le ignori.”
„N-am primit nimic.”
„Ai primit.”
Scot telefonul și îi arăt confirmarea.
Andreea avusese grijă ca notificarea să fie transmisă în forma legală necesară. Andrei o primise, dar presupusese că este încă una dintre „hârtiile mele inutile” și nici măcar nu discutase cu mine despre ea.
Pentru prima dată, nu mai are o replică pregătită.
Maria are însă.
„Nu poți să distrugi o căsnicie pentru niște bani!”
Mă uit direct la ea.
„Nu o distrug pentru bani.”
Apoi mă întorc spre Andrei.
„Dar cei aproape 90.000 de lei contează.”
Alina clipește.
„Ce 90.000?”
Andrei își întoarce capul brusc spre mine.
„Nu începe.”
„Ba tocmai asta a început totul.”
Maria pălește.
În urmă cu șase luni, verificasem contul comun după ce observasem că lipseau bani din economiile pentru renovarea cabinetului meu. Transferurile fuseseră făcute în mai multe tranșe către un cont pe care nu îl recunoșteam. Andrei îmi spusese că era o investiție temporară.
Două zile mai târziu aflasem adevărul.
Banii acoperiseră datoriile Mariei.
„Mi-ai spus că erau banii tăi”, spune Maria încet.
Alina se uită la fratele ei.
„Andrei?”
El ridică vocea.
„Era contul nostru! Aveam dreptul!”
„Aveai dreptul să folosești banii comuni pentru cheltuieli comune, nu să ascunzi transferuri și apoi să mă minți luni întregi.”
„Este mama mea!”
„Știu. Tocmai asta ai folosit de fiecare dată ca justificare.”
Soneria se aude din nou.
De data aceasta, cei doi bărbați de la firma programată pentru schimbarea accesului așteaptă afară. Le spun că mai au nevoie de câteva minute, iar când închid ușa, Andrei pare să înțeleagă în sfârșit că dimineața aceasta nu se va termina ca toate celelalte, cu mine cedând pentru a păstra liniștea.
„Vrei să arunci nouă ani la gunoi?”
„Nu. Încerc să salvez ce mi-a mai rămas după nouă ani.”
Vocea mea nu se ridică, pentru că nu mai am nevoie să strig.
„Am încercat să vorbesc cu tine când mama ta a rămas aici cinci luni. Am vorbit când Alina mi-a lovit mașina și ai spus că nu merită să ne certăm pentru o aripă. Am vorbit când mi-ai anulat concediul ca să mergem unde voia familia ta. Am vorbit când ai dat bani fără să mă întrebi. De fiecare dată mi-ai spus că exagerez.”
Andrei tace.
„Iar astăzi m-ai trezit cu o găleată de apă rece ca să gătesc pentru familia ta. De ziua mea.”
Maria își coboară privirea.
Alina îi cheamă discret pe copii lângă ea, apoi își ia geanta.
„Mamă, cred că trebuie să plecăm.”
„Nu pleacă nimeni!”, spune Andrei.
„Ba da”, răspund eu. „Plecați toți.”
Maria încearcă să protesteze, dar Alina o prinde de braț. Poate că vede ceva ce Andrei refuză încă să accepte: nu mai există nimic de negociat.
Când ușa se închide în urma lor, rămânem doar noi doi.
Andrei se așază pe ultima treaptă și își acoperă fața cu palmele.
„Unde vrei să mă duc?”
Întrebarea mă lovește mai tare decât mă aștept, nu pentru că îmi schimb decizia, ci pentru că recunosc în vocea lui ceva ce nu am mai auzit de mult: nesiguranță.
„La mama ta. La sora ta. La hotel. Ai opțiuni.”
Ridică privirea.
„Și noi?”
Scot al doilea plic din sertar.
Acesta este documentul pe care îl pregătisem cu adevărat în secret.
Cererea de divorț.
Nu i-o arunc și nu transform momentul într-o victorie. Pur și simplu o așez pe masă între noi.
Andrei o privește mult timp.
„Ai plănuit totul.”
„Am sperat luni întregi să-mi dai un motiv să nu merg până la capăt.”
„Și găleata a fost motivul?”
Clatin din cap.
„Nu. Găleata a fost doar momentul în care am încetat să mai inventez motive pentru a rămâne.”
Rămâne tăcut, apoi își ia valiza.
La ușă se întoarce și mă privește, parcă așteptând ca eu să spun că a fost doar o amenințare, așa cum se întâmplase de atâtea ori când încercasem să stabilesc o limită.
Nu spun nimic.
Andrei pleacă.
Câteva minute mai târziu, sistemul de acces este schimbat, iar casa devine incredibil de liniștită. Mă întorc în dormitor, strâng prosoapele ude și văd găleata rămasă lângă pat.
Telefonul vibrează.
Este un mesaj de la Andreea: „La mulți ani. Ești bine?”
Mă așez pe marginea patului și privesc lumina dimineții intrând printre perdele.
Îi răspund că da.
Apoi primesc încă un mesaj, de data aceasta de la Andrei.
„Îmi pare rău. Abia acum înțeleg cât de departe am împins lucrurile.”
Citesc mesajul de două ori, dar nu simt triumf și nici dorința de a-l răni. Simt doar liniștea aceea ciudată care apare atunci când încetezi să mai aștepți ca altcineva să îți ofere respectul pe care ai refuzat prea mult timp să ți-l oferi singur.
Cobor în bucătărie, îmi fac cafeaua pe care Maria o ceruse și scot din frigider tortul mic pe care mi-l cumpărasem singură cu o seară înainte.
Aprind o singură lumânare.
La 6:24 dimineața, în ziua în care Andrei crezuse că mă va trezi ca să servesc din nou familia lui, stau singură la masa din bucătărie și îmi pun o felie de tort lângă cafea.
Nu este aniversarea pe care mi-o imaginasem.
Este însă prima aniversare după foarte mult timp în care ziua îmi aparține în întregime mie.
