Mergând spre casă, am observat o fetiță într-un autobuz școlar care, disperată, bătea în geamul din spate și striga că are nevoie de ajutor. Întreaga mea lume s-a oprit. Era limpede că era ceva în neregulă. Dar ce anume putea reprezenta o amenințare într-un autobuz școlar?

Am început să urmăresc autobuzul, îngrijorată și cu inima încremenită.

Afara ploua torențial, iar fiecare picătură se simțea ca o povară pe sufletul meu. Aceasta părea să fie cea mai grea zi din viața mea. Prietenul meu îmi anulase recent nunta, iar acum tocmai fusesem concediată. Gândurile și emoțiile mă copleșeau complet…

„Calmează-te, Mollie”, mi-am spus în sinea mea, strângând volanul cu putere. „Întotdeauna există o altă cale. Când se închide o ușă, se deschide alta, nu?”

Cu toate acestea, cuvintele păreau goale. Cum puteam să-i spun mamei că am rămas fără muncă?

Era îngrijorată mereu, mai ales după ce tatăl meu a murit, și nu voiam să îi provoc și mai multă suferință.

Telefonul a sunat din nou. Era a cincea oară când mama încerca să mă contacteze. Am tras pe marginea drumului și am răspuns la apel.

— „Da, mamă, ajung în zece minute. Sunt pe drum…”

— „Mollie, ai văzut prognoza? Se anunță o furtună mare. Ai grijă de tine.”

Am înghițit în sec, simțind că furtuna externă era nimic față de cea din interiorul meu.

— „Nu-ți face griji, mamă. Sunt aproape acasă.”

— „Te simt tensionată. Ești bine?”

— „Sunt bine, doar obosită. Trebuie să fiu atentă la drum. Te iubesc.”

Am închis telefonul cu un nod în gât.

Cum să-i mărturisesc că îmi pierdusem slujba din cauza că le ținusem piept celor de sus, pretextul fiind că nu am atins țintele trimestriale, dar știam că adevărul era altul?

„Ce altceva mai rău ar putea să urmeze?”, mi-am şoptit singură, pornind din nou mașina.

Nu aveam de unde să știu că răul abia urma să înceapă.

Pe când reintram în trafic, am văzut un autobuz școlar galben trecând pe lângă mine. La geamul din spate, era o fetiță care, evident speriată, lovea cu disperare în sticlă și cerea ajutor.

— „Ce se întâmplă? E totul în regulă?” am spus cu voce tare, șocată.

Fără să mai stau pe gânduri, am accelerat și am început să urmăresc autobuzul. Era clar că fetița avea nevoie de ajutor, dar de ce părea în pericol?

— „Sunt pe drum, așteaptă, micuța mea!” am murmurat, claxonând frenetic.

Șoferul părea complet necunoscător la ce se petrecea, continuându-și drumul nestingherit. Simțind panica crescând, am decis să acționez rapid. Am tras brusc de volan, tăind drumul autobuzului, obligându-l să oprească în mijlocul unei străzi aglomerate.

Șoferul, o figura masivă cu mustață groasă, a coborât furios.

— „Ce ai de gând să faci, doamnă? Puteam să provocăm un accident grav!”

Ignorându-l complet, m-am îndreptat către autobuz, urcând rapid. Sunetul asurzitor m-a lovit imediat. Copiii țipau și se jucau dezlănțuiți.

Am ajuns în partea din spate, unde fetița stătea singură, fața ei era roșie, iar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Când m-am apropiat, am înghețat.

Asta nu era deloc ce așteptasem să văd.

— „Dumnezeule, ai un atac de astm?”

Fetița a dat din cap repede, pieptul ei se ridica și cobora frenetic, luptând să respire. M-am așezat în genunchi lângă ea, inima îmi bătea cu putere.

— „Cum te numești, scumpo?” am întrebat, păstrându-mi calmul cu greu.

Și-a îndreptat spre mine un ecuson de la gât. Se numea Chelsea.

— „OK, Chelsea, hai să găsim inhalatorul. Unde este?”

Chelsea a clătinat din cap, incapabilă să vorbească prea mult.

L-am privit pe șofer, care rămăsese lângă noi, cu fața palidă.

— „Ai idee unde e inhalatorul ei?”

Acesta a clătinat din cap în semn de dezaprobat. „Nici nu știam că are probleme respiratorii. E așa mult zgomot că n-am auzit nimic.”

Înecându-mi furia, am început să caut prin rucsacul ei. Nimic.

Spaima m-a cuprins complet când am observat că buzele fetei încep să se învinețească.

— „Ajuta-mă să caut!” i-am strigat șoferului.

M-am pus pe căutat sub scaune, pe culoar, peste tot. Am mai observat că ceilalți copii râdeau, unii chiar arătau cu degetul la Chelsea.

— „Nu e deloc amuzant!”, le-am spus ferm. „Are nevoie de ajutorul nostru!”

Atunci mi-am dat seama. M-am apucat să verific prin ghiozdanele copiilor, ignorând protestele lor.

— „Ce faci, nu ai voie să te uiți!” a strigat un băiat pistruiat.

Am găsit inhalatorul în al treilea ghiozdan: un tub albastru cu numele Chelsea scris pe el.

M-am îndreptat spre băiatul care avea acel ghiozdan.

— „De ce ai luat asta?”

A privit în jos și a murmurat: „Era doar o glumă.”

— „O glumă periculoasă. Putea să fie fatală!”

M-am întors la Chelsea, ajutând-o să folosească inhalatorul. Respirația s-a stabilizat treptat, iar culoarea a revenit pe chipul ei înfricoșat. I-am strâns mâna, încercând să o liniștesc.

Șoferul s-a agitat jenant.

— „Îmi pare foarte rău. Nu am avut nici cea mai mică idee…”

L-am privit cu severitate.

— „Acestor copii trebuie să le asiguri siguranța! Ar fi trebuit să verifici ce se întâmplă când ai auzit agitația.”

Chelsea mi-a tras mâneca.

— „Mulțumesc mult.”

Aceaste cuvinte simple m-au afectat mai tare decât puteam crede.

— „Voi avea grijă să ajungi acasă în siguranță, bine?”

Chelsea a dat din cap, un mic zâmbet apare pe fața încă umedă de lacrimi.

În acea zi, am învățat un lucru crucial: uneori, o singură acțiune poată să schimbe totul.

Cred că atunci când Dumnezeu închide o ușă, una nouă se deschide. Iar câteodată, acea ușă te poartă în locuri despre care nu ai îndrăznit să visezi.

Împărtășiți-ne părerile și comentariile voastre despre experiențele similare sau opiniile cu privire la poveștile care v-au impresionat. Ne-ar plăcea să vă auzim părerea!