„Ajutor! Sunt încuiată aici! Chemați poliția!”
Pentru câteva secunde nu se întâmplă nimic, iar muzica din living continuă suficient de tare încât aproape mă conving că nimeni nu m-a auzit. Apoi, din curtea casei de alături, se aprinde un reflector și aud vocea vecinului meu, domnul Marinescu, care mă întreabă dacă sunt bine.
„Nu! Sunt încuiată în baie și am fost împinsă. Vă rog, sunați la 112!”
Nu apuc să spun mai mult, pentru că pași grăbiți răsună pe hol, iar cheia se rotește violent în yală. Andreea intră prima, cu fața schimbată, urmată imediat de Radu, care închide ușa în urma lui și privește spre fereastra deschisă.
„Ce ai făcut?” șoptește Andreea.
Îmi dau seama atunci că nu se teme pentru mine, ci pentru petrecerea ei, pentru oamenii din living și pentru povestea perfectă pe care ea și soțul ei au construit-o în fața tuturor.
Radu înaintează spre mine, însă de data aceasta nu mă retrag.
„Dacă mă atingi din nou, vecinii vor vedea.”
Se oprește, iar privirea lui coboară spre ceasul de la mâna mea. Înțelege imediat.
„Dă-mi ceasul.”
„Nu.”
Întinde mâna, dar Andreea îl prinde de braț.
„Radu, nu aici. Sunt oameni în casă.”
Acea propoziție îmi spune tot ce mai aveam nevoie să știu. Nici măcar acum nu îi cere să mă lase în pace, ci doar să nu facă o scenă în fața invitaților.
Din living, muzica se oprește brusc.
Se aud voci, apoi soneria de la intrare, lungă și insistentă.
Radu încremenește.
„Spune-le că a fost o neînțelegere”, îmi cere Andreea. „Mamă, te rog, gândește-te ce faci familiei noastre.”
O privesc câteva clipe, încercând să găsesc în femeia din fața mea copilul pe care l-am crescut, însă nu mai văd decât un adult care a ales să mă sacrifice pentru confortul propriu.
„Familia noastră?” întreb. „M-ai încuiat într-o baie după ce soțul tău m-a împins.”
De jos se aude o voce fermă care cere proprietarului casei să se prezinte.
Cobor încet, ținându-mă de balustradă, iar când ajung în hol găsesc doi polițiști lângă intrare. În spatele lor stă domnul Marinescu, încă îmbrăcat în puloverul de casă, iar aproape patruzeci de invitați privesc în tăcere.
Unul dintre polițiști observă imediat urma de pe obrazul meu.
„Dumneavoastră ați cerut ajutor?”
„Da.”
Radu încearcă să intervină.
„A fost un accident. Soacra mea s-a dezechilibrat și—”
„Nu v-am întrebat pe dumneavoastră”, îl oprește polițistul.
Pentru prima dată în acea seară, Radu nu mai controlează conversația.
Le povestesc exact ce s-a întâmplat, fără exagerări și fără să ridic vocea. Le spun despre documente, despre presiunile din ultimele luni și despre amenințarea făcută în bucătărie, iar când menționez semnătura falsificată, unul dintre agenți își schimbă imediat expresia.
Atunci se aude o voce dintre invitați.
„Și mie mi-a spus că proprietatea îi aparține deja.”
Este Sorin Pavel, unul dintre oamenii pe care Radu încercase să-i convingă să investească într-un proiect turistic pe terenurile mele.
Un alt bărbat ridică mâna.
„Și mie. Mi-a arătat chiar o copie după un act de transfer.”
Radu se întoarce spre ei.
„Nu spuneți prostii.”
„Am copia în telefon”, răspunde Sorin.
În mai puțin de un minut, petrecerea elegantă se transformă într-o încăpere plină de oameni care își verifică mesajele și își amintesc promisiunile făcute de gazdă. Andreea rămâne lângă scări, albă la față.
Eu însă știu că încă nu au văzut partea importantă.
„În biroul de la etaj există o servietă neagră”, îi spun polițistului. „Conține documente care cred că ar trebui verificate.”
Radu face un pas înainte.
„Nu aveți voie să umblați prin lucrurile mele.”
Îl privesc.
„Biroul este al meu. Casa este a mea.”
În acel moment se deschide din nou ușa principală.
Mihai Popescu intră în hol cu o mapă sub braț.
Îl sunasem în acea dimineață, după ce descoperisem servieta, și îi cerusem să vină la mine dacă nu primea niciun mesaj până la ora nouă. Nu îi spusesem Andreei nimic, pentru că voiam să văd cât de departe erau pregătiți să meargă.
„Doamnă Elena, sunteți bine?”
„Acum da.”
Mihai le explică polițiștilor că reprezintă interesele mele juridice și scoate din mapă copii ale documentelor pe care i le trimisesem în ultimele săptămâni. Printre ele se află două versiuni ale aceluiași contract: una nesemnată, primită de mine inițial, și alta depusă ulterior într-un dosar financiar, purtând o semnătură care pretinde că este a mea.
Radu încearcă să râdă.
„Asta nu demonstrează nimic.”
„Aveți dreptate”, spun. „De aceea am păstrat și înregistrările.”
Pentru prima dată, expresia lui se schimbă complet.
Mihai scoate un dispozitiv mic din mapă. Cu acordul meu, păstrase copiile fișierelor primite de la reportofonul din birou, iar una dintre înregistrări surprinde o conversație în care Radu discută cu asociatul său, Cătălin, despre folosirea proprietății drept garanție înainte ca transferul să poată fi contestat.
Nu este nevoie să ascultăm mult.
Vocea lui Radu se aude clar.
Andreea se așază pe treapta de jos.
„Ai spus că mama semnase.”
Radu nu răspunde.
„Mi-ai spus că totul era legal.”
El se întoarce spre ea.
„Acum nu e momentul.”
„Atunci când era momentul?” îl întreabă ea. „Înainte sau după ce ai împins-o?”
Înainte ca el să poată răspunde, unul dintre polițiști îl roagă să rămână pe loc.
Câteva minute mai târziu, o altă mașină oprește în fața vilei. Apar încă doi agenți, iar Cătălin, care încercase să plece discret prin spatele proprietății, este adus înapoi de unul dintre ei după ce domnul Marinescu îl observase traversând grădina.
Servieta este găsită în birou.
Înăuntru se află contractele, copiile actelor mele, documente bancare și corespondență referitoare la investițiile pe care Radu încercase să le obțină folosind domeniul drept dovadă a unei averi pe care nu o deținea.
Petrecerea s-a terminat.
Nimeni nu mai vorbește despre desert.
Radu și Cătălin sunt conduși afară pentru declarații și verificări suplimentare, iar după ce polițiștii discută separat și cu Andreea despre faptul că m-a încuiat împotriva voinței mele, i se cere și ei să meargă la secție pentru clarificarea situației.
Înainte să iasă, se oprește în fața mea.
„Mamă, eu nu am știut tot.”
„Dar ai știut suficient.”
Ochii i se umplu de lacrimi.
„Mi-a spus că faci totul dificil, că într-o zi proprietatea oricum va fi a mea și că doar grăbim lucrurile.”
„Și când m-a împins?”
Andreea nu mai găsește niciun răspuns.
„Ai văzut ce s-a întâmplat și ai ales să mă ascunzi.”
Își pleacă privirea.
„Îmi pare rău.”
Nu îi spun că este în regulă, pentru că nu este.
„Sper să-ți pară suficient de rău încât să spui adevărul.”
Dă încet din cap și pleacă împreună cu polițiștii.
După ce ultima mașină dispare pe alee, casa devine atât de liniștită încât aud ceasul vechi din living. Pe mese au rămas farfurii pe jumătate pline, pahare abandonate și zeci de lumânări care încă ard, ca decorul unei seri care trebuia să anunțe triumful lor.
Mihai rămâne lângă mine.
„Mai există ceva ce trebuie să știți”, spune el.
Deschide mapa și îmi arată un document pe care nu îl văzusem până atunci.
În dimineața acelei zile, Radu încercase să înainteze o nouă cerere de finanțare, folosind vila și terenul drept garanție, însă banca solicitase confirmarea directă a proprietarului înainte să continue procedura.
De aceea devenise atât de disperat să obțină semnătura mea în acea seară.
Dacă aș fi cedat, dimineața următoare lucrurile ar fi fost mult mai complicate.
Mă uit prin ferestrele mari spre podgorie, apoi spre mesele pregătite pentru oamenii care veniseră să admire succesul lui Radu.
„Anulați orice procură pe care Andreea o mai are în numele meu”, îi spun lui Mihai. „Schimbați toate persoanele autorizate să se ocupe de proprietăți și informați băncile că nicio tranzacție nu poate fi făcută fără prezența mea.”
„Fac asta chiar mâine.”
„Nu. Începeți în seara asta.”
Mihai zâmbește pentru prima dată.
„În regulă.”
Domnul Marinescu încă așteaptă lângă ușă și mă întreabă dacă vreau să rămână până când mă liniștesc.
Îi mulțumesc, apoi mă apropii de fereastra băii prin care strigasem după ajutor cu mai puțin de două ore înainte.
Radu crezuse că averea mea era avantajul meu, iar Andreea crezuse că dragostea unei mame înseamnă că voi ierta orice numai ca să nu-mi pierd copilul.
Amândoi greșiseră.
Avantajul meu fusese că observasem, documentasem și așteptasem până când propriile lor minciuni nu mai puteau fi ascunse.
Închid fereastra și cobor din nou în living, unde iau de pe masă paharul de șampanie pe care Andreea îl pregătise pentru toastul prin care urma să anunțe „noul început al familiei”.
Îl golesc în chiuvetă.
Noul început există, într-adevăr, doar că nu este al lor.
Este al meu.
