Apoi telefonul lui a început să sune…
Sunetul acela, scurt și tăios, pare că taie aerul dintre noi în bucăți subțiri, iar Andrei se uită la ecran ca și cum ar ține în palmă o grenadă pe cale să explodeze, fără să mai știe dacă trebuie să răspundă sau să o arunce departe, în timp ce Cristina își strânge buzele într-o linie subțire și încearcă să pară calmă, dar îmi dau seama după felul în care își mută greutatea de pe un picior pe altul că deja simte cum lucrurile scapă de sub control.
„Răspunde”, îi spun încet, fără să ridic vocea, pentru că nu mai este nevoie să o fac, nu mai este nevoie să mă apăr, pentru că, pentru prima dată după luni întregi, nu mai sunt cea vulnerabilă din cameră.
Andrei apasă pe buton și duce telefonul la ureche, iar eu pot să aud vocea de la celălalt capăt, chiar dacă nu disting cuvintele, doar tonul, acel ton oficial, rece, care nu lasă loc de interpretări, iar ochii lui încep să se miște rapid, de parcă ar căuta o ieșire invizibilă din situația în care a intrat singur.
„Cum adică blocate?” spune el, iar vocea îi crapă ușor, pentru prima dată de când a intrat în bucătărie.
Cristina se apropie de el.
„Ce se întâmplă?” șoptește, dar nu mai este acea șoaptă sigură, calculată, ci una în care se strecoară o urmă de panică.
Andrei nu răspunde imediat. Înghite în sec și se întoarce spre mine, dar nu mai este același bărbat care m-a lovit cu câteva minute înainte. În ochii lui apare ceva ce nu mai văd de ani întregi. Nesiguranță.
„Conturile… sunt blocate”, spune el încet.
Zâmbetul Cristinei dispare complet.
„Toate?”
„Toate.”
În bucătărie se lasă o liniște grea, apăsătoare, întreruptă doar de picăturile de ploaie care lovesc geamul și de ticăitul ceasului care, se pare, nu s-a oprit totuși, doar că noi nu l-am mai auzit.
„Nu ai cum să faci asta”, spune Cristina, întorcându-se spre mine cu o privire care încearcă să redevină tăioasă, dar care nu mai are aceeași putere. „Nu ai autoritatea legală.”
Îmi încrucișez mâinile în fața mea, calm, aproape obosit.
„Ba da”, spun simplu. „Pentru că nu ați înțeles niciodată cum funcționează cu adevărat lucrurile în familia asta.”
Andrei închide apelul, dar telefonul începe din nou să sune aproape imediat, iar de data asta nici nu mai așteaptă, răspunde direct, iar eu aud doar fragmente, suficient cât să înțeleg că nu mai este vorba doar despre bani.
„Nu, nu e posibil… ce ordin?… cum adică acces restricționat?… dar eu sunt—”
Se oprește brusc și își mușcă buza.
Cristina îi smulge telefonul din mână.
„Alo? Sunt Cristina Marinescu. Vreau să știu exact—”
Dar nici ea nu reușește să termine fraza, pentru că expresia de pe fața ei se schimbă într-un mod pe care nu l-am mai văzut până acum. Este o combinație de furie și teamă, dar mai ales neîncredere.
„Este o greșeală”, spune ea. „Vom rezolva asta.”
Închide și se uită direct la mine.
„Ce ai făcut?”
Îmi ridic ușor privirea spre ea.
„Ce ar fi trebuit să fac de la început”, răspund.
Nu mai spun nimic altceva, pentru că nu este nevoie. Încep să se întâmple lucrurile exact așa cum au fost pregătite cu mult înainte ca ei să creadă că pot controla situația.
Telefonul fix sună.
Mă apropii și răspund.
„Da, Mihaela.”
Ascult câteva secunde, apoi dau din cap.
„Perfect. Continuă.”
Închid și mă întorc spre ei.
„În următoarea oră, veți pierde accesul la toate activele pe care le-ați mutat fără drept din conturile fermei”, spun calm. „Înregistrarea din bucătărie a fost deja trimisă poliției. Ordinul de protecție este în curs.”
Andrei face un pas spre mine.
„Nu ai cum să faci asta! Sunt fiul tău!”
„Exact”, îi răspund, iar vocea mea nu mai tremură deloc. „Ești fiul meu. Și tocmai m-ai lovit.”
Se oprește.
Cristina intervine imediat.
„A fost un accident”, spune ea rapid. „Ai căzut.”
Zâmbesc.
„Camera nu minte.”
Cuvintele mele cad între noi ca o sentință.
Pentru prima dată, Cristina nu mai are nimic de spus.
Andrei își trece mâna prin păr, dezorientat.
„Putem să discutăm… să rezolvăm între noi”, încearcă el.
Îl privesc lung.
„Am încercat să discutăm luni întregi”, spun încet. „Ați ales alt drum.”
În acel moment, se aude o mașină oprind în fața casei. Farurile luminează pentru o clipă bucătăria, iar umbrele noastre se proiectează pe pereți ca niște fantome ale trecutului.
Andrei se întoarce spre fereastră.
„Cine e?”
Nu răspund.
Se aud pași pe verandă. Apoi o bătaie fermă în ușă.
Cristina îngheață.
„Nu…”
Mă duc și deschid.
Doi polițiști stau în prag, uzi de ploaie, cu expresii neutre, profesionale.
„Doamna Marinescu?”
„Da.”
„Am primit o sesizare.”
Fac un pas înapoi și le fac loc să intre.
Andrei rămâne nemișcat, de parcă ar spera că, dacă nu se mișcă, totul va dispărea.
Nu dispare.
Unul dintre polițiști se apropie de el.
„Domnule, avem nevoie să discutăm.”
Cristina intervine din nou.
„Este o neînțelegere. Mama lui—”
„Doamna”, o întrerupe polițistul calm, „vă rog să nu interveniți.”
Pentru prima dată, cineva o oprește.
Și tace.
Andrei încearcă să spună ceva, dar cuvintele nu mai vin.
Îl văd cum își dă seama, încet, că lucrurile nu mai pot fi întoarse.
Că nu mai este despre bani.
Nu mai este despre fermă.
Este despre ceea ce a făcut.
Polițiștii îl conduc spre ușă.
Cristina îl urmează, dar unul dintre ei îi spune să rămână înăuntru.
„Vă rugăm să nu părăsiți locuința momentan.”
Ușa se închide în urma lor, iar liniștea revine, dar nu mai este aceeași liniște de mai devreme. Este o liniște curată, ca după o furtună.
Cristina rămâne în mijlocul bucătăriei, privind în gol.
„Nu se poate termina așa”, spune ea încet.
Mă uit la ea.
„S-a terminat în momentul în care ați decis că sunt o problemă de rezolvat, nu o mamă.”
Nu răspunde.
Își ia geanta de pe masă, dar nu știe încotro să o apuce.
„Casa de oaspeți”, îi spun. „Aveți douăzeci și patru de ore să plecați.”
Se uită la mine, furioasă.
„Nu ai dreptul—”
„Ba da”, o întrerup. „Și de data asta, chiar am toate actele.”
Își strânge buzele și iese fără să mai spună nimic.
Rămân singură.
Mă sprijin de masă pentru o clipă, simțind cum îmi tremură mâinile acum că totul s-a terminat.
Privesc în jur.
Bucătăria este aceeași, dar parcă nu mai este. Aerul este mai ușor. Spațiul este din nou al meu.
Mă duc la fereastră și privesc câmpurile.
Ploaia începe să se oprească, iar printre nori apare o lumină slabă, suficientă cât să vadă conturul stejarului dinspre nord.
Acolo unde Ștefan m-a cerut.
Acolo unde l-am pierdut.
Acolo unde am înțeles că nu pot lăsa totul să fie șters de oameni care nu au înțeles niciodată ce înseamnă să construiești ceva cu mâinile tale și cu inima ta.
Respir adânc.
Telefonul sună din nou.
„Da, Mihaela.”
Ascult.
„Perfect”, spun încet. „Mulțumesc.”
Închid și zâmbesc ușor.
Pentru că, în sfârșit, nu mai este vorba despre ce pierd.
Este despre ce păstrez.
Și știu sigur că ferma asta, fiecare colț din ea, fiecare amintire, fiecare rădăcină adânc înfiptă în pământ, rămâne acolo unde îi este locul.
Cu mine.
Și, pentru prima dată după mult timp, liniștea nu mai doare.
