Apoi am găsit codul lui privat de autorizare pe fiecare transfer.
Descoperirea aceea fusese momentul în care suspiciunea mea se transformase în certitudine, însă nu mă grăbisem să-l confrunt, pentru că Andrei nu era doar bărbatul cu care urma să mă căsătoresc, ci și omul care avea acces la aproape toate mecanismele financiare ale companiei. Dacă îl speriam înainte să aflu unde ajunseseră banii, putea șterge documente, închide firmele intermediare și transforma totul într-un labirint imposibil de demonstrat.
Așa că, în loc să-i spun ce știam, începusem să copiez fiecare factură, fiecare ordin de plată și fiecare contract suspect, iar tata mă ajutase fără să-i dezvăluie nimic lui Andrei. Comisarul Elena Ionescu intrase în poveste câteva săptămâni mai târziu, când dovezile arătau că nu era vorba despre câteva facturi umflate, ci despre o schemă construită metodic, prin care dispăruseră aproape două milioane de lei.
Andrei mă privea acum din fața altarului, iar furia din ochii lui înlocuia complet expresia tandră pe care o afișase în fața invitaților.
— Ioana, spuse el, coborând vocea, nu știi ce faci.
— Ba tocmai asta e problema, răspund eu. Știu exact.
Elena se apropie, în timp ce unul dintre polițiști rămâne lângă ușă, iar celălalt se oprește la câțiva pași de Andrei. Nimeni dintre invitați nu mai scoate un sunet, deși văd telefoane ridicându-se discret și oameni privind când spre mine, când spre ochiul meu vânăt.
Andrei observă și el.
— Asta este ridicol, spune. Vreți să mă arestați la propria nuntă pentru niște documente contabile pe care nici măcar nu le înțelege?
Tata face un pas înainte, dar îi ating brațul înainte să răspundă.
— Le înțeleg suficient de bine încât să știu că firma Alpin Facility Group a încasat 640.000 de lei pentru lucrări care nu au existat niciodată.
Pentru prima dată, Andrei nu are o replică pregătită.
— Mai înțeleg și că administratorul firmei este vărul tău, continuu, iar din contul lui banii au ajuns într-o societate înregistrată pe numele unei femei care locuiește la aceeași adresă cu mama ta.
Chipul lui se schimbă.
Nu mai pare mirele indignat care încearcă să-și salveze reputația, ci un om care calculează cât de multe știm.
Elena scoate un document din geantă.
— Domnule Andrei Marinescu, avem mandat pentru ridicarea dispozitivelor dumneavoastră și pentru percheziționarea domiciliului și biroului. Vă rog să ne însoțiți fără incidente.
— Nu plec nicăieri.
Tonul lui devine atât de rece, încât simt aceeași teamă care mă ținuse nemișcată în bucătărie la 5:42 dimineața.
În acea dimineață îi spusesem că nunta nu va mai avea loc.
Nu-i pomenisem despre poliție sau despre bani. Îi spusesem doar că aflasem suficient cât să nu mă mai căsătoresc cu el și că după ceremonie urma să discutăm cu avocații companiei.
Andrei înțelesese imediat că descoperisem ceva.
Mă apucase de braț, îmi ceruse parola laptopului și, când refuzasem, mă lovise. După câteva secunde de tăcere îngrozitoare, încercase să transforme totul într-un accident.
„Ai alunecat.”
Apoi repetase propoziția până când aproape suna ca o versiune oficială.
Nu știa că telefonul meu înregistra audio din momentul în care începuse să țipe.
Și nu știa că tata ajunsese la mine douăzeci de minute mai târziu.
— Spune-le, Ioana, rostește Andrei acum. Spune-le că ai căzut.
Îl privesc și înțeleg că încă mai crede că frica pe care a văzut-o dimineață îi aparține.
— Nu am căzut.
Cele trei cuvinte schimbă atmosfera din biserică.
Mama lui Andrei izbucnește în plâns, iar unul dintre colegii noștri își întoarce privirea. Tata rămâne lângă mine fără să spună nimic, însă mâna lui se așază pe umărul meu.
Andrei încearcă să înainteze.
Polițistul îi blochează imediat drumul.
— Nu mă atinge! strigă el, iar vocea îi răsună sub bolta bisericii. Ioana, termină circul ăsta și vino aici.
În urmă cu câteva ore, probabil că ordinul acela m-ar fi făcut să tresar.
Acum nu mă mișc.
Elena îi cere să predea telefonul, iar Andrei îl scoate încet din buzunar. Pentru o clipă pare că se conformează, dar apoi îl aruncă brusc spre podeaua de piatră.
Telefonul se sparge.
Câteva persoane țipă.
Elena nici măcar nu clipește.
— Datele sunt deja securizate, spune ea.
Andrei încremenește.
Aceasta este propoziția care îl distruge.
Nu mandatul, nu polițiștii și nici cele două sute de persoane care îl privesc, ci faptul că află că distrugerea telefonului nu mai poate distruge ceea ce conține.
— Ce date? întreabă el.
Elena nu răspunde.
Eu însă o fac.
— Copiile de siguranță ale mesajelor tale.
Privirea lui se fixează asupra mea.
În săptămâna precedentă descoperisem că unul dintre conturile companiei fusese accesat de pe un laptop secundar pe care Andrei îl ținea într-un dulap încuiat din biroul său. Departamentul IT păstrase jurnalele de acces, iar procurorii obținuseră legal informațiile necesare pentru a lega operațiunile de dispozitivele lui.
Mai exista însă ceva.
Ceva ce Andrei nu știa că găsisem.
— Spune-i despre Brașov, zice tata.
Fața lui Andrei devine albă.
Elena îl privește imediat.
— Ce este în Brașov?
Andrei se întoarce spre tata.
— Nu ai dreptul.
— Atunci există ceva, spune Elena.
Îmi dau seama că tata a făcut intenționat asta.
Andrei tocmai confirmase singur.
Cu trei zile înainte găsisem într-un dosar de asigurări adresa unui apartament din Brașov despre care compania nu știa nimic. Proprietatea fusese cumpărată prin una dintre societățile care primeau bani de la Dacia Medical Properties.
Când verificasem mai atent, descoperisem că apartamentul nu era investiția finală.
Era doar adresa de corespondență pentru încă două firme.
— Ioana, spune Andrei, putem rezolva asta.
Aproape râd, nu pentru că este amuzant, ci pentru că abia acum înțeleg cât de mult se bazează pe ideea că orice lucru are un preț.
— Cum?
— Retragi declarația. Clarificăm contabilitatea. Îți explic totul.
— Și ochiul meu?
Privirea lui fuge pentru o fracțiune de secundă spre invitați.
— A fost un accident.
— Înregistrarea spune altceva.
De data aceasta nu mai încearcă să răspundă.
Elena îi face semn polițistului, iar acesta se apropie. Andrei se retrage instinctiv, lovește cu spatele masa pe care se află registrul bisericii și privește în jur, de parcă ar căuta pe cineva care să-l ajute.
Nu vine nimeni.
Nici măcar mama lui.
— Ioana, spune el din nou, mult mai încet, dacă faci asta, pierzi și tu.
Îmi dau seama că aceasta este ultima armă pe care o mai are.
— Nu, Andrei. Eu am pierdut când am crezut că ești omul lângă care îmi pot construi viața. Ce fac acum este să opresc pierderea.
Polițiștii îl conduc spre ieșirea laterală.
Când trece pe lângă mine, se oprește o fracțiune de secundă, dar Elena îi cere să continue. Ușile se închid în urma lor, iar biserica rămâne într-o liniște atât de profundă, încât aud foșnetul rochiei mele când mă întorc.
Privesc cele două sute de persoane venite să mă vadă căsătorindu-mă.
Nu știu ce ar trebui să spună o mireasă într-un asemenea moment.
Așa că spun adevărul.
— Îmi pare rău că ați venit la o nuntă care nu va mai avea loc.
O femeie din spate începe să plângă. Cineva spune că nu trebuie să-mi cer scuze, iar apoi alte câteva voci îi dau dreptate.
Tata ridică buchetul de pe podea și mi-l întinde.
— Încă vrei să ieșim?
Îl privesc și, pentru prima dată în acea zi, zâmbesc fără să mă prefac.
— Da.
Coborâm împreună treptele altarului.
Nu există muzică, aplauze organizate sau fotografii perfecte, însă când ajungem la jumătatea culoarului, cineva începe să aplaude. Nu știu cine.
În câteva secunde, aproape toată biserica se ridică.
Nu aplaudă nunta.
Aplaudă plecarea mea.
Afară, aerul rece îmi atinge obrazul umflat, iar tata își scoate sacoul și mi-l pune pe umeri. Elena apare câteva minute mai târziu și îmi spune că trebuie să merg la secție pentru declarația completă, apoi la medic pentru certificatul necesar dosarului.
— Vin cu tine, spune tata.
— Știu.
Înainte să urcăm în mașină, mă uit înapoi spre biserică. Invitații ies încet, iar florile albe de la intrare încă sunt acolo, pregătite pentru o ceremonie care nu se mai întâmplă.
Telefonul tatei sună.
Este directorul juridic al companiei.
Tata ascultă câteva secunde, apoi pornește difuzorul.
— Ioana, spune avocatul, poliția a intrat în biroul lui Andrei. Au găsit laptopul secundar.
Simt cum mi se strânge stomacul.
— Și?
— Era pornit.
Elena se oprește lângă portiera mașinii.
— Ce era deschis pe el?
Urmează câteva secunde de tăcere.
— Un ordin de transfer de 1,3 milioane de lei, programat pentru ora 14:00.
Privesc ceasul.
Este 12:18.
Dacă nunta ar fi continuat, la ora două aș fi fost probabil înconjurată de invitați, fotografii și felicitări, în timp ce Andrei ar fi golit încă un cont al companiei.
Tata mă privește.
— L-ai oprit la timp.
Scutur din cap.
— Nu eu singură.
Elena zâmbește ușor, apoi își deschide portiera.
În mașină îmi scot verigheta pe care nu am apucat să o primesc și observ urma palidă lăsată de inelul de logodnă pe deget. Îl scot și pe acela, îl așez în palma tatei și îmi sprijin capul de tetieră.
Nu știu cum va arăta ziua de mâine și nici cât va dura până când toate firmele, transferurile și minciunile lui Andrei vor fi desfăcute una câte una, însă pentru prima dată nu simt nevoia să cunosc finalul înainte de a merge mai departe.
La primul semafor, tata mă întreabă dacă sunt bine.
Privesc prin geam rochia albă strânsă în jurul genunchilor, buchetul așezat pe bancheta din spate și reflexia ochiului meu vânăt în sticlă.
— Nu încă, îi spun. Dar o să fiu.
Când ajungem la secție, cobor din mașină singură, îmi îndrept spatele și intru alături de Elena pentru a spune totul de la început, fără să ascund transferurile, amenințările sau ceea ce s-a întâmplat la 5:42 dimineața.
În ziua în care trebuia să devin soția lui Andrei, nu ajung la petrecere, nu tai tortul și nu dansez în fața invitaților.
În schimb, semnez declarația care îl împiedică să mai controleze compania, banii și, mai ales, pe mine.
Iar când pun pixul jos, înțeleg în sfârșit că tata avusese dreptate când îngenunchease în fața altarului și îmi ceruse să plec cu el.
Nu ieșisem doar dintr-o biserică.
Ieșisem din viața pe care Andrei o construise pentru mine fără să-mi ceară vreodată permisiunea.
