Când al doilea nostru copil a venit pe lume, Laura, fosta mea soție, a început să se neglijeze treptat. Înainte de asta, își schimba de fiecare dată hainele de mai multe ori pe zi, era întotdeauna pusă la punct, fiecare detaliu al înfățișării sale fiind perfect aranjat.

Dar, după ce s-a întors de la spital, parcă uitase că în garderoba ei se mai găseau și alte haine în afară de un tricou vechi și o pereche de pantaloni de trening uzați.

Alegea să le poarte toată ziua și de multe ori dormea în ele. Când o întrebam de ce, răspundea că așa îi este mai comod să se trezească noaptea pentru copii.

Avea o logică, desigur, dar ce se întâmplase cu opiniile ferme despre cum „o femeie trebuie să fie femeie în orice împrejurare”?

Nu mai discuta despre vizite la salonul de frumusețe, despre mersul la sală, despre întâlniri cu stilistul ei. Și – îmi cer scuze pentru detaliul prea personal – uneori chiar uita să poarte sutien dimineața, deplasându-se prin casă fără griji, părând să nu-i pese de impresia pe care o lasă.

Corpul ei se transformase. Talia, abdomenul, picioarele… nimic nu mai era ca înainte. Părul, odinioară strălucitor și elegant, era acum dezordonat: fie un ghem de bucle sălbatic, fie un coc grăbit, cu șuvițe care scăpau rebel. Îmi amintesc cum, odată, când ne plimbam prin Madrid, bărbații nu își puteau lua ochii de la ea. Mă simțeam mândru. Era frumoasă. Era a mea.

Dar femeia aceea părea să fi dispărut.

Casa noastră reflecta și ea starea ei interioară. Singurul lucru pe care Laura încă îl făcea cu pasiune și dedicare era gătitul. Mâncărurile ei erau nemaipomenite, dar, în rest, totul părea sumbru și deprimant.

Am încercat să îi explic că nu putea continua așa. Că trebuia să-și regăsească vechiul sine. Îmi răspundea cu un zâmbet melancolic, promițând că va încerca.

Cu toate acestea, lunile treceau, și de fiecare dată când o priveam, în fața mea era altcineva, nu femeia pe care o cunoscusem și pe care o iubisem.

Decizia

În cele din urmă, am luat o decizie: divorțul.

Nu au existat certuri, nici scene pline de patos. A încercat să mă facă să reconsider, dar, dându-și seama că hotărârea mea era fermă, doar a oftat și a murmurat abătută:

— Fă ce simți… eu credeam că mă iubești…

Nu am răspuns. Ar fi fost inutil să discutăm acum despre ce implică iubirea. Am mers pe calea legală și, curând, actele au fost semnate.

Nu sunt sigur dacă am fost un tată exemplar. Am contribuit financiar, dar evitam să o văd. Nu așa. Nu pe femeia care devenise.

Doi ani mai târziu…

Era o după-amiază tihnită de toamnă în Barcelona. Rătăceam pe străzi, pierdut în propriile gânduri, când, deodată, privirea mi-a fost atrasă de o siluetă elegantă.

Era ceva special în felul calm și încrezător în care pășea, trăgea atenția celor din jur. Când s-a apropiat suficient, am simțit că inima mi s-a oprit pentru o clipă.

Era Laura.

Însă nu aceeași Laura pe care o părăsisem.

Această femeie era și mai radiantă decât în perioada în care ne întâlniserăm. Pe tocuri, purtând o rochie ce îi punea în valoare silueta redobândită, avea părul perfect aranjat, manichiura impecabilă și un machiaj discret, dar cuceritor. Și acel parfum familiar… același parfum de care mă îndrăgostisem cândva.

Probabil am rămas înmărmurit, pentru că ea a început să zâmbească.

— Ce e? Nu mă recunoști? Ți-am spus că o să mă schimb, dar nu m-ai crezut.

Am însoțit-o spre sala de fitness, unde își făcea acum antrenamentele zilnice. Mi-a vorbit despre copii, despre cât de bine le este, cât de fericiți sunt.

Despre ea, însă, nu a dezvăluit mare lucru. Dar nu era necesar. Privirea, postura ei, energia dezvăluiau tot ce era de știut.

Și eu…

Eu mi-am amintit.

Mi-am amintit acele dimineți în care mă deranja să o văd în pijamale și nepieptănată, momentele în care mă enerva neglijarea de sine.

Mi-am amintit de frustrările mele că era mereu obosită. Mi-am amintit de momentul deciziei de a pleca, când egoismul meu m-a făcut să cred că nu mai era suficientă pentru mine.

Și mi-am reamintit că, părăsind-o, am renunțat și la copiii mei.

Chiar înainte de a pleca, mi-am făcut curaj să o întreb:

— Pot să te sun? Am înțeles totul acum… Poate am putea să încercăm din nou.

Laura m-a privit calm, apoi a zâmbit și a negat din cap.

— E mult prea târziu, Alejandro. Ai grijă de tine.

Și s-a îndepărtat.

Am rămas acolo, nemișcat, urmărindu-i silueta dispărând în mulțime.

Da.

Am înțeles.

Dar prea târziu.

Dragi cititori, vă invit să împărtășiți gândurile voastre și să comentați despre cum ar trebui să privim relațiile și schimbările prin care trecem împreună. Povestea voastră poate fi inspirația de care cineva are nevoie!