„Nu-ți face griji, Mihai. Până vineri, casa va fi în sfârșit a noastră.”
Pentru câteva secunde, în bucătărie nu se mai aude decât bâzâitul radiatorului din sufragerie și respirația grăbită a Andreei. Mihai se întoarce atât de repede spre mama lui, încât aproape lovește marginea mesei, iar Elena înțelege imediat că a spus prea mult. Își lasă furculița jos și încearcă să zâmbească, dar acum nu mai există nimic relaxat în expresia ei.
Îmi iau telefonul de pe masă fără să opresc înregistrarea.
„Ce se întâmplă vineri?”
„Nimic”, răspunde Mihai imediat. „Mama vorbește prostii.”
Elena se ridică.
„Gabriela, nu transforma totul într-un proces. Este o problemă de familie.”
„În clipa în care cineva încearcă să pună mâna pe casa fiicei mele, devine o problemă de acte.”
Andreea mă apucă de braț. Degetele îi sunt atât de reci, încât le simt prin mâneca paltonului.
„Mamă, vreau să plec.”
Asta este tot ce trebuie să aud.
Ieșim împreună, iar Mihai nu mai încearcă să ne oprească. Probabil că se gândește că încă deține controlul, că Andreea nu știe nimic și că eu nu am suficiente informații. Îl las să creadă asta.
În mașină, dau căldura la maximum și nu pornesc imediat. Andreea stă pe scaunul din dreapta, cu brațele strânse în jurul corpului, privind drept înainte.
„De cât timp?”
Ochii i se umplu din nou de lacrimi.
„Nu a fost așa la început.”
Nu o grăbesc.
Îmi spune că Mihai începe prin a controla cheltuielile, apoi hainele, apoi oamenii cu care vorbește. După aceea îi spune că este prea sensibilă, că își imaginează lucruri, că ar trebui să fie recunoscătoare pentru că el „ține familia unită”. Elena se mută temporar la ei după o intervenție medicală minoră și nu mai pleacă niciodată.
În ultimele luni, lucrurile devin mai grave.
Mihai îi schimbă parolele, îi verifică mesajele, îi ia cardurile și îi spune că salariul ei trebuie să intre într-un cont comun. Când Andreea protestează, îi amintește că el este soțul ei și că într-o familie nu există „al meu” și „al tău”.
Doar că, aparent, regula nu se aplică și casei.
„Ce este vineri?”, întreb din nou.
Andreea își șterge obrazul cu dosul palmei.
„M-a pus să semnez niște documente.”
Simt cum mi se strânge stomacul.
„Ce documente?”
„A zis că sunt pentru refinanțarea creditului.”
„Casa nu are credit.”
Se uită la mine.
Atunci își dă seama.
„Doamne…”
„Ai semnat?”
„Doar două pagini. La a treia mi s-a părut ceva ciudat și am spus că vreau să le citesc. Mihai s-a enervat. A zis că nu am încredere în el.”
Îmi scot telefonul și îl sun pe avocatul care s-a ocupat de succesiunea soțului meu. Îl cunosc de aproape cincisprezece ani și, când îi spun numele Andreei și adresa casei, tonul lui se schimbă imediat.
În mai puțin de zece minute aflăm că în dimineața următoare este programată autentificarea unei procuri speciale la un birou notarial din centrul orașului.
O procură prin care Andreea i-ar permite lui Mihai să administreze și să înstrăineze proprietatea.
Nu vineri.
Joi.
A doua zi.
„Atunci ce se întâmplă vineri?”, șoptește Andreea.
Avocatul verifică încă ceva.
Răspunsul vine după câteva minute.
Există o promisiune de vânzare pregătită pentru vineri după-amiază.
Cumpărătorul este o firmă.
Administratorul firmei este Elena.
Andreea își acoperă gura cu mâna.
Mie, în schimb, îmi dispare orice urmă de îndoială.
Nu asistăm la o căsnicie care s-a degradat întâmplător. Asistăm la un plan.
Îi spun avocatului să pregătească imediat notificările necesare și să contacteze notarul. Apoi îi cer Andreei să nu-l sune pe Mihai, să nu răspundă mesajelor și să nu-l avertizeze.
În noaptea aceea doarme la mine.
Sau încearcă.
La ora două dimineața o găsesc în bucătărie, ținând o cană de ceai între palme. Îmi spune că se simte proastă pentru că nu și-a dat seama mai devreme.
„Nu vreau să te mai aud spunând asta”, îi răspund. „Ai avut încredere în omul cu care te-ai căsătorit. El a folosit încrederea împotriva ta.”
Dimineața, lucrurile se mișcă repede.
Avocatul confirmă că notarul a fost informat și că procura nu va fi autentificată fără prezența și consimțământul clar al Andreei. În același timp, verificăm extrasul de carte funciară. Proprietatea este exact așa cum îmi amintesc: doar pe numele ei.
Apoi apare surpriza.
Cu trei săptămâni înainte, cineva depusese o cerere pentru înscrierea unei promisiuni de vânzare.
Cererea fusese respinsă pentru lipsa semnăturii proprietarei.
De aceea Mihai avea nevoie de procură.
Telefonul Andreei, pe care el îl păstrase, începe să genereze notificări pe laptopul ei, unde contul personal rămăsese conectat. Mesajele apar unul după altul.
La început sunt dulci.
„Iubito, hai să discutăm.”
Apoi devin acuzatoare.
„Mama ta îți distruge căsnicia.”
După încă douăzeci de minute:
„Dacă nu vii acasă, o să regreți.”
Salvăm tot.
În jurul prânzului, Mihai apare la poarta mea.
Nu este singur. Elena stă în mașină.
Nu îi deschid.
Vorbește prin interfon, cerând să o vadă pe Andreea, apoi ridică vocea suficient de tare încât se audă și din hol.
„Casa aia e și a mea! Suntem căsătoriți!”
Andreea stă lângă mine și, pentru prima dată de când am luat-o de acolo, nu tremură.
Apasă butonul interfonului.
„Nu. Casa este a mea.”
Mihai tace.
„Și știu ce urma să faci vineri.”
Liniștea lui spune mai mult decât orice explicație.
Elena coboară din mașină și încearcă altă tactică.
„Andreea, dragă, ai înțeles greșit. Firma era doar o soluție fiscală. Proprietatea rămânea în familie.”
Andreea se uită la mine.
Aproape zâmbește.
„Atunci sigur nu vă deranjează că avocatul meu verifică toate documentele.”
Elena se oprește.
Mihai începe să înjure.
Închid interfonul.
Până seara, Andreea depune plângere și oferă înregistrarea din bucătărie, fotografii cu urmele de pe brațe, mesajele și documentele privind tentativa de transfer. Eu dau declarație ca martor, iar avocatul pregătește cererea pentru ordin de protecție și toate măsurile necesare pentru ca Mihai să nu mai poată interveni în administrarea bunurilor ei.
Două zile mai târziu, ne întoarcem la casă.
De data aceasta nu suntem singure.
Mihai trebuie să-și ridice lucrurile personale și să plece conform măsurilor stabilite între timp. Elena îl așteaptă afară, în mașină, fără rânjetul pe care îl avea în bucătărie.
Mihai își pune hainele într-o valiză și încearcă până în ultimul moment să o provoace pe Andreea.
„O să vezi cât de greu îți este singură.”
Ea nu răspunde.
„N-ai fost niciodată în stare să gestionezi nimic.”
Andreea deschide un dulap și scoate un dosar.
„De aceea ai încercat să-mi iei casa?”
Mihai îngheață.
Eu rămân lângă ușă.
Andreea continuă.
„Știu despre firmă. Știu despre promisiunea de vânzare. Știu despre procură. Știu și că ai încercat să depui actele înainte să ai semnătura mea.”
„Nu poți demonstra că—”
„Pot.”
Pentru prima dată, Mihai nu mai are nimic de spus.
Își ia valiza și pleacă.
Când ușa se închide în urma lui, Andreea rămâne nemișcată în hol. Mă pregătesc să o îmbrățișez, dar ea merge direct în bucătărie.
Deschide fereastra.
Aerul rece intră pentru câteva secunde.
Apoi o închide singură.
Scoate radiatorul mic de lângă masa din sufragerie și îl duce în debara.
După aceea se uită la chiuvetă.
Vasele de acum două zile sunt încă acolo.
Încep să-mi suflec mânecile.
Andreea mă oprește.
„Nu.”
Mă privește și, pentru prima dată după mult timp, văd în ochii ei ceva care nu seamănă nici cu frica, nici cu rușinea.
„Le spăl eu.”
Ridic o sprânceană.
Ea râde încet.
„Dar pentru că vreau eu. Și după aceea comandăm pizza.”
Râd și eu.
În următoarele săptămâni, despărțirea devine oficială, iar încercarea de transfer a proprietății ajunge parte importantă din dosarul dintre ei. Firma Elenei este verificată, documentele pregătite pentru vânzare sunt analizate, iar mesajele și înregistrarea din bucătărie fac imposibilă povestea lor potrivit căreia totul ar fi fost doar o neînțelegere de familie.
Andreea își schimbă toate parolele, își deschide conturi noi, înlocuiește încuietorile și revine la serviciu. Nu devine brusc aceeași femeie care fusese înainte, pentru că astfel de răni nu dispar într-o dimineață, dar în fiecare zi recuperează câte ceva ce îi fusese luat: o decizie, o cheie, un prieten, o oră petrecută fără să ceară voie.
Într-o seară, stăm la aceeași masă unde îi văzusem pe Mihai și Elena mâncând liniștiți în timp ce ea tremura în bucătărie.
Acum Andreea are în față o farfurie cu paste, un pahar cu vin și actele casei într-un dosar nou.
Îmi întinde o hârtie.
Este extrasul actualizat de carte funciară.
Un singur proprietar.
Andreea Popescu.
„Cred că abia acum înțeleg de ce n-ai spus nimic atunci când Mihai te-a amenințat că locuința este a lui”, spune.
Zâmbesc.
„Pentru că uneori este mai bine să lași omul să vorbească până termină singur de construit dovada împotriva lui.”
Andreea râde, apoi își sprijină capul de umărul meu.
Dincolo de geam încă ninge.
Dar în casă este cald, fiecare fereastră este închisă, iar pentru prima dată după foarte mult timp, nimeni nu îi mai spune fiicei mele unde are voie să stea, ce are voie să cheltuiască sau când trebuie să aducă următoarea farfurie.
