…zâmbind mândru la fiecare pagină.
Andrei simte cum ceva i se strânge în piept, fără avertisment, fără explicație, ca o apăsare pe care nu o mai poate controla, iar pentru prima dată după foarte mult timp nu mai știe ce să facă cu propriile mâini, care rămân nemișcate pe lângă corp, în timp ce privirea îi rămâne fixată asupra acelui caiet banal, dar încărcat de o mândrie sinceră pe care nu o mai văzuse de ani de zile în jurul lui.
Nu își dă seama cât timp trece până când unul dintre băieți întoarce capul și îl vede. Privirile li se întâlnesc pentru o fracțiune de secundă, dar e suficient cât să simtă un fior rece care îi străbate spatele.
Copilul nu pare speriat, nu pare nici măcar curios în mod exagerat, doar îl privește cu o liniște ciudată, de parcă ar încerca să înțeleagă ceva ce nu i se spusese niciodată în mod direct.
Ioana nu îl observă imediat. Este ocupată să scoată din buzunar câteva monede, pe care le numără atent, una câte una, cu o grijă care nu are nimic de-a face cu gestul în sine, ci cu lipsa de alternative. De fiecare dată când o monedă se așază pe tejghea, Andrei simte că îi cade și lui ceva în stomac, ceva greu, incomod, imposibil de ignorat.
Când, în sfârșit, Ioana ridică privirea, timpul pare că se oprește.
Nu există șoc teatral, nu există reacții exagerate. Doar o tăcere lungă, apăsătoare, în care trecutul se întoarce fără să ceară voie. Ochii ei îl recunosc instant, dar nu există bucurie în ei. Nici furie. Doar o oboseală mai adâncă decât înainte, ca și cum întâlnirea asta ar fi fost inevitabilă și totuși nedorită.
— Andrei… spune ea încet, fără să se miște.
Numele lui, rostit așa, fără formalități, fără distanță, îl lovește mai tare decât orice acuzație ar fi putut auzi. Își drege vocea, dar cuvintele nu vin imediat. Nu știe dacă trebuie să zâmbească, să plece sau să se prefacă că nu a văzut nimic.
— Ioana… răspunde el, aproape mecanic.
Băieții se uită de la unul la altul, simțind tensiunea dintre adulți fără să o înțeleagă pe deplin. Cel cu caietul îl strânge mai tare la piept, ca și cum ar proteja ceva important, iar celălalt se apropie instinctiv de Ioana, atingându-i mâna.
— Mamă, cine e? întreabă el încet.
Cuvântul „mamă” îl lovește pe Andrei ca un ecou dintr-o viață pe care o abandonase fără să se uite înapoi. Ioana nu răspunde imediat. Își umezește buzele, apoi spune simplu:
— Un… cunoscut.
Cuvântul îl rănește mai mult decât ar fi crezut. Nu pentru că nu ar fi adevărat, ci pentru că e prea puțin pentru tot ce fusese odată între ei.
Andrei își adună gândurile cu greu, apoi face un pas în față.
— Pot… pot să stau un minut?
Ioana ezită. Se vede clar că vrea să spună nu, dar băieții o privesc, iar ea cedează, nu pentru el, ci pentru ei.
— Doar un minut.
Se mută la o măsuță mică de lângă geam. Andrei se așază în fața lor, simțind pentru prima dată în ani că nu controlează situația. Își pune palmele pe masă, apoi le retrage, apoi iar le așază, incapabil să găsească o poziție care să nu pară forțată.
— Sunt ai tăi? întreabă el, deși răspunsul e evident.
Ioana îl privește direct.
— Da.
Un răspuns simplu, dar încărcat de sens. Andrei înghite în sec.
— Și… tatăl lor?
Ioana nu clipește.
— Nu e aici.
Evită să spună mai mult, iar Andrei înțelege că nu are dreptul să întrebe mai departe. Tăcerea se așază din nou între ei, dar de data asta e întreruptă de băiatul cu caietul, care, fără să aștepte permisiunea cuiva, îl deschide și îl împinge ușor spre Andrei.
— Vrei să vezi?
Vocea lui e sinceră, fără urmă de suspiciune. Andrei ezită, apoi ia caietul. Paginile sunt pline de desene colorate, rachete, planete, stele, toate desenate cu o atenție care nu poate fi ignorată. Într-un colț, pe una dintre pagini, vede un titlu scris stângaci: „Familia mea”.
Respirația i se oprește pentru o clipă.
Desenul arată trei siluete. O femeie și doi copii. Nu există nicio altă figură.
Dar nu asta îl lovește cel mai tare.
Ci faptul că, în colțul paginii, există o altă siluetă, desenată foarte mic, aproape ștearsă, ca și cum cineva ar fi încercat să o adauge și apoi s-ar fi răzgândit.
— Cine e acolo? întreabă Andrei, arătând spre figura aproape invizibilă.
Băiatul ridică din umeri.
— Nu știu… cred că trebuia să fie tata.
Ioana închide ochii pentru o secundă, iar Andrei simte cum i se strânge stomacul.
— Dar nu știi cum arată? întreabă el, cu vocea mai joasă.
Copilul clatină din cap.
— Nu. Mama spune că uneori oamenii pleacă.
Cuvintele sunt simple, dar lovesc cu o forță pe care Andrei nu o mai poate ignora. Își ridică privirea spre Ioana, care nu îl mai privește. Se uită în gol, ca și cum ar fi spus de prea multe ori acea explicație ca să mai simtă ceva când o repetă.
— De ce nu mi-ai spus? întreabă el, aproape în șoaptă.
Ioana râde scurt, fără umor.
— Când? Când nu răspundeai la telefon? Când plecai în delegații fără să te întorci cu săptămânile? Sau când mi-ai spus că nu ești făcut pentru viața asta și că vrei mai mult?
Andrei nu are un răspuns. Știe că are dreptate.
— Nu am știut… spune el, dar sună gol chiar și pentru el.
— Nu ai vrut să știi, îl corectează Ioana calm.
Tăcerea care urmează e mai grea decât orice ceartă. Băieții nu mai vorbesc, simțind că ceva important se întâmplă, chiar dacă nu înțeleg exact ce.
Andrei se uită din nou la caiet, la desenul acela incomplet, și pentru prima dată în viață înțelege ce înseamnă absența lui cu adevărat.
Nu ca o alegere.
Ci ca un gol.
— Cum îi cheamă? întreabă el.
Ioana ezită o fracțiune de secundă.
— Matei și Luca.
Andrei repetă numele în minte, ca și cum ar încerca să le fixeze undeva unde nu mai pot fi pierdute.
— Eu… pot să…
Nu termină propoziția. Nu știe exact ce vrea să ceară. O șansă? O explicație? O iertare?
Ioana îl privește din nou, de data asta direct.
— Nu o să fie ușor.
Nu e un refuz. Dar nici o promisiune.
Andrei dă din cap încet.
— Știu.
Pentru prima dată, chiar știe.
Se ridică de la masă, dar nu pleacă imediat. Se uită la băieți, care îl privesc cu aceeași curiozitate liniștită.
— Mai desenezi rachete? întreabă el pe Matei.
Copilul zâmbește.
— Da. Vreau să construiesc una când o să fiu mare.
Andrei simte un nod în gât.
— Atunci… o să ai nevoie de cineva care să te ajute.
Nu e o promisiune clară. Dar e începutul a ceva.
Ioana nu spune nimic, dar în ochii ei apare, pentru o clipă, ceva ce nu mai fusese acolo până atunci.
Nu speranță.
Dar nici resemnare.
Andrei iese din brutărie fără să mai privească înapoi, dar de data asta nu pleacă ca înainte. Nu fuge. Nu se ascunde în programul lui perfect organizat.
Se oprește pe trotuar, inspiră adânc și scoate telefonul. Pentru prima dată după ani, nu sună un client, nu verifică un contract, nu răspunde la un e-mail.
Caută un număr vechi.
Și apasă apel.
Înăuntru, Ioana rămâne la masă cu băieții. Matei își strânge caietul, iar Luca își lipește din nou palmele de geam, uitându-se la melcii cu scorțișoară.
— Mamă… spune el încet. El o să mai vină?
Ioana nu răspunde imediat. Își privește mâinile, apoi ușa pe care Andrei tocmai a ieșit.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai simte doar oboseală.
Simte că, poate, lucrurile nu sunt complet pierdute.
— Nu știu, spune ea sincer. Dar dacă vine… de data asta, o să știm.
Băieții nu înțeleg pe deplin, dar dau din cap. Pentru ei, totul e simplu.
Pentru prima dată, pentru Andrei, nu mai este.
