Nu știau că tocmai o insultaseră pe singura persoană care administra aproape optzeci de hectare pe malul lacului, pe proprietara casei de sub picioarele lor și pe femeia care putea pune capăt visului lor înainte ca ultimul foc de artificii să se stingă.
În biroul mic din spatele debarcaderului miroase încă a lemn vechi, lac și tutun, exact cum mirosea când soțul meu, Mihai, venea aici să verifice contractele fermei și facturile proprietății. Aprind veioza de pe birou, deschid fișetul cu cheia pe care o port de doisprezece ani la același breloc și scot dosarul albastru pe care scrie simplu „Snagov”.
Înăuntru se află actele casei principale, ale casei de oaspeți, ale terenului, ale celor două parcele împădurite și ale firmei prin care administrăm proprietatea. Mai jos se află contractul temporar semnat de Andrei în urmă cu șapte luni, când a venit la mine spunând că afacerea lui trece printr-o perioadă dificilă și că are nevoie doar de câteva luni pentru a se redresa.
Îmi amintesc perfect ziua aceea, fiindcă aproape că plângea.
„Nu vreau bani, mamă. Doar un loc unde să stăm până ne revenim.”
Nu i-am cerut chirie, nu i-am cerut bani pentru utilități și nici nu i-am spus Ioanei că achitam în continuare rata pentru mașina pe care Andrei o cumpărase înainte ca firma lui să înceapă să piardă clienți. Am făcut ceea ce fac multe mame când copilul lor se clatină: am pus mâna sub el înainte să cadă.
Singura mea greșeală este că am continuat să țin mâna acolo chiar și după ce el a început să creadă că pământul îi aparține.
Telefonul meu vibrează. Este Sorin Petrescu, avocatul familiei și unul dintre puținii oameni care cunosc fiecare clauză din fondul creat de Mihai înainte să moară.
Îl sunasem în timp ce mergeam spre ponton.
„Maria?” spune el imediat. „Am văzut apelul. Ce s-a întâmplat?”
Privesc prin geamul biroului către terasă, unde Ioana râde din nou alături de invitați, iar Andrei ridică un pahar de parcă tocmai ar fi câștigat ceva.
„Vreau să activăm clauza de revocare a dreptului de folosință pentru casa de oaspeți.”
La celălalt capăt se face liniște.
„Ești sigură?”
„Complet.”
Sorin știe că nu iau decizii importante la nervi, tocmai de aceea nu încearcă să mă convingă să mă răzgândesc. Îmi explică rapid ce documente trebuie semnate, apoi îmi amintește ceva ce eu știu deja: Andrei nu are niciun drept de proprietate asupra terenului, iar permisiunea lui de a locui acolo poate fi retrasă conform contractului pe care l-a semnat.
„Mai este ceva”, îi spun. „Mâine dimineață oprești discuțiile privind transferul celor zece hectare către firma lui.”
De data aceasta, Sorin inspiră adânc.
Acel transfer trebuia să fie surpriza mea pentru Andrei. Îl pregăteam de aproape două luni, sperând să-i ofer o parcelă pe care să poată construi câteva cabane și să-și relanseze afacerea.
„Înțeleg”, spune avocatul.
Închid telefonul, iau dosarul și mă întorc spre petrecere.
Când urc treptele terasei, Ioana mă observă prima.
„Uite că s-a întors și administratoarea”, spune ea râzând, iar câțiva invitați zâmbesc incomod.
De data aceasta, nimeni nu râde cu adevărat.
Merg până la capătul mesei și așez dosarul lângă platoul cu friptură. Andrei își schimbă imediat expresia când vede sigiliul notarului.
„Ce faci?” mă întreabă.
„Lămuresc o confuzie.”
Ioana își încrucișează brațele.
„Maria, este o petrecere. Nu cred că oamenii sunt interesați de actele dumneavoastră.”
„Cred că vor fi, din moment ce le-ai spus toată seara că proprietatea aceasta vă aparține.”
Unul dintre bărbații aflați lângă Andrei, pe care îl recunosc drept un potențial investitor, își coboară încet paharul.
Ioana privește spre soțul ei.
„Andrei?”
El nu răspunde.
Deschid dosarul și scot primul document.
„Casa principală este proprietatea mea. Terenul de aproape optzeci de hectare este administrat de fondul familiei, asupra căruia eu dețin controlul executiv. Casa în care locuiți voi este tot proprietatea mea, iar dreptul vostru de folosință este temporar.”
Chipul Ioanei își pierde treptat culoarea.
„Asta e absurd. Andrei mi-a spus că proprietatea i-a fost lăsată lui.”
Îl privesc pe fiul meu.
„Ți-a spus asta?”
Ioana nu-și mai ia ochii de la el.
Andrei își drege glasul.
„Am spus că, într-o zi, probabil va fi a mea.”
„Nu”, îi răspund. „Ai spus mai mult decât atât și amândoi știm.”
În jurul mesei se lasă o liniște apăsătoare, iar muzica de lângă bar pare dintr-odată nepotrivit de veselă. Unul dintre invitați o oprește, iar pocnetele îndepărtate ale artificiilor rămân singurul zgomot.
Ioana încearcă să zâmbească.
„Bine, poate a existat o neînțelegere, dar nu văd motivul pentru spectacolul acesta.”
„Spectacolul a început când mi-ai aruncat cina în bolul câinelui.”
Obrajii ei se înroșesc.
„A fost o glumă.”
„Atunci explică-mi partea amuzantă.”
Nimeni nu intervine.
Scot contractul semnat de ei când s-au mutat.
„Conform acestui document, dreptul vostru de a folosi casa poate fi revocat dacă proprietarul decide că înțelegerea nu mai servește intereselor familiei. În urmă cu zece minute am cerut avocatului meu să înceapă procedura.”
Ioana rămâne cu gura întredeschisă.
„Ne dați afară?”
„Vă cer să vă găsiți propria locuință.”
Andrei se ridică atât de repede încât scaunul se lovește de podeaua terasei.
„Mamă, nu poți face asta pentru o farfurie cu mâncare.”
Îl privesc mult timp înainte să răspund.
„Nu fac asta pentru o farfurie. O fac pentru lunile în care ai lăsat-o să-mi vorbească de parcă aș fi o angajată în casa mea, pentru faptul că le-ai spus oamenilor că ai preluat proprietatea după moartea tatălui tău și pentru că ai stat în seara asta lângă ea, ai văzut ce a făcut și ai zâmbit.”
Andrei își mută privirea.
Asta îl doare mai tare decât dacă aș fi ridicat vocea.
Ioana însă nu renunță.
„Și ce vreți să facem? Să ne mutăm mâine?”
„Aveți treizeci de zile, exact cât prevede contractul.”
„Firma noastră funcționează de aici!”
„Firma lui Andrei are sediul în București.”
Fața ei se schimbă din nou, iar în clipa aceea înțeleg că nu știe nici măcar acest lucru.
Unul dintre investitori îl privește pe Andrei cu o atenție nouă.
„Mi-ai spus că terenul pentru proiect era deja al vostru.”
Andrei se încordează.
„Urma să fie.”
Îmi pun mâna peste al doilea dosar.
„Asta este adevărat. Intenționam să-i transfer zece hectare.”
Pentru prima dată în seara aceea, Andrei mă privește direct.
„Intenționai?”
„Da. Documentele erau aproape gata.”
Ioana se sprijină de masă.
„Zece hectare?”
„Cu ieșire la lac.”
În jurul nostru se aud câteva șoapte, fiindcă oamenii de la masă știu suficient de bine cât valorează asemenea teren.
Andrei pare să nu mai poată respira normal.
„Și acum?”
„Acum transferul este anulat.”
Ioana se albește complet.
Momentul pe care îl văzusem venind încă de când plecasem spre ponton sosește fără strigăte și fără răzbunări spectaculoase. Vine pur și simplu sub forma adevărului, așezat pe masă între paharele de vin și farfuriile pregătite de mine.
„Nu puteți face asta”, șoptește ea.
„Tocmai am făcut-o.”
Ioana se întoarce spre Andrei.
„Mi-ai spus că actele sunt aproape pe numele tău!”
Andrei nu răspunde, iar furia ei se îndreaptă imediat asupra lui.
„Mi-ai spus că mama ta doar administrează locul până rezolvi succesiunea!”
„Ioana, ajunge.”
„Nu, nu ajunge! Eu am invitat oamenii aceștia aici pentru că mi-ai spus că proiectul este sigur.”
Investitorul de mai devreme își ia sacoul de pe spătar.
„Cred că ar trebui să discutăm despre proiect în altă zi.”
Alți doi bărbați îl urmează, iar pentru Andrei aceasta pare să fie lovitura care îl trezește cu adevărat. Nu pierderea casei și nici terenul, ci faptul că minciuna lui începe să se destrame în fața oamenilor pe care încercase să-i impresioneze.
În următoarele zece minute, petrecerea se golește fără ca eu să cer cuiva să plece.
Când ultimii invitați se îndepărtează spre parcare, Ioana intră în casa de oaspeți trântind ușa, iar Andrei rămâne lângă masă. Rex se apropie și se așază lângă piciorul meu, complet indiferent la drama oamenilor.
Fiul meu privește bolul în care se află încă mâncarea mea.
„Îmi pare rău”, spune el.
Nu răspund imediat, fiindcă nu vreau o scuză spusă doar după ce consecințele au devenit reale.
„Pentru ce?”
Andrei își freacă fruntea.
„Pentru tot. Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici, pentru că am mințit-o pe Ioana și pentru că am început să mă port ca și cum mi s-ar cuveni ceva ce tu și tata ați construit într-o viață.”
Îi văd rușinea și, pentru prima dată după multă vreme, văd și ceva din băiatul pe care îl crescusem.
„Te iubesc”, îi spun. „Dar asta nu înseamnă că trebuie să finanțez omul în care ai început să te transformi.”
El dă din cap încet.
„Cele treizeci de zile rămân?”
„Da.”
Nu protestează.
Mai târziu, când lampioanele se sting și artificiile dispar deasupra lacului, strângem masa împreună. Andrei duce farfuriile în bucătărie fără să i-o cer, iar eu nu confund gestul cu o schimbare miraculoasă, însă nici nu-l ignor.
Înainte să plece spre casa de oaspeți, se oprește.
„Mamă?”
„Da?”
„Dacă reușesc să-mi repar viața fără să mă bazez pe terenul tău, poate într-o zi o să poți avea din nou încredere în mine.”
Îl privesc și închid încet dosarul.
„Atunci nu-mi promite nimic. Arată-mi.”
Andrei pleacă în tăcere.
Rămân singură pe terasă, cu lacul întunecat în față și cu vechea lingură de argint a mamei mele din nou în mână. Cu câteva ore înainte, Ioana încercase să mă facă să mă simt ca o străină pe propriul meu pământ.
Acum casa este liniștită, actele sunt acolo unde trebuie, iar eu înțeleg ceva ce ar fi trebuit să înțeleg cu mult timp înainte: uneori, cea mai mare dovadă de iubire pe care o poți oferi unui copil adult nu este să-l salvezi din fiecare greșeală, ci să încetezi să-l protejezi de consecințele propriilor alegeri.
Privesc spre casa de oaspeți, apoi spre terenul pe care Mihai și cu mine l-am construit bucată cu bucată, fără scurtături și fără minciuni.
În seara aceea nu-mi pierd fiul.
Îi iau doar privilegiul de a mă confunda cu cineva pe care îl poate umili fără consecințe.
Iar pentru prima dată după moartea lui Mihai, când sting luminile terasei și închid ușa casei mele, nu mă mai simt ca văduva care încearcă să păstreze familia unită cu orice preț.
Mă simt din nou stăpâna propriei vieți.
