Andrei Ionescu și-a aruncat privirea asupra unei fetițe îmbrăcate în zdrențe, care stătea lângă masa sa. Deși nu părea să aibă mai mult de zece ani, cu părul încâlcit și obrajii murdari, ochii săi verzi exprimau o seriozitate imposibil de ignorat.

„Ce spui, micuțo?” murmură el, coborând glasul. În jurul lor, clienții rafinați ai restaurantului își continuau discuțiile, ciocnind pahare de șampanie și consultând meniuri sofisticate.

„Soția dumneavoastră a pus otravă în acea mâncare,” repetă ea, arătând spre farfuria cu friptură de vită, atent aranjată. „Am văzut cum a turnat un lichid dintr-o sticluță mică, neagră, prin fereastra bucătăriei.”

Andrei își îndreptă atenția către Veronica, care tocmai revenea de la toaletă. Pășea grațios printre mese, arătând impecabil într-o rochie roșie mulată, cu machiajul perfect și un zâmbet radiant, salutând elegant persoanele cunoscute din încăpere.

„Cred că te-ai înșelat,” replică el, încercând să o îndepărteze amical pe fetiță. „Ar fi bine să pleci înainte să chem securitatea.”

Însă ea nu se mișcă, stând dreaptă cu pumnii încleștați.

„Vă rog,” insistă ea. „Nu mâncați. Am văzut ce a făcut.”

Veronica ajunse la masă în acel moment. Preț de o clipă, privirea ei se fixă pe fetiță și zâmbetul i se stinse rapid.

„Cine este această… copilă?” întrebase ea, readucându-și rapid expresia zâmbitoare.

„O cerșetoare,” răspunse Andrei, dar vocea lui căpătase o notă de nesiguranță. Ochii lui treceau rapid de la farfurie la chipul soției sale.

„Trebuie să chemăm securitatea,” adăugă Veronica, semnalând un chelner. „Nu-mi vine să cred că lasă copiii străzii să ne deranjeze.”

Ana îi întâlni privirea și întrebă direct.

„De ce ați pus otravă în mâncarea lui?” întrebă ea, clar și suficient de tare pentru a fi auzită în jur.

Conversațiile din restaurant încetară instantaneu. Un chelner, aflat în mijlocul gestului, se opri brusc.

„Ce absurditate e asta?” râse Veronica, însă râsul îi părea fals. „Andrei, spune-i să plece!”

Privind acum farfuria cu suspiciunea crescândă, Andrei se îndoia. Nu o cunoscuse pe Veronica ca o femeie iubitoare – căsătoria lor fiind mai mult o conveniență – dar totuși, ar putea ea să-l otrăvească?

„Poate ar trebui să facem schimb de farfurii,” sugeră el, împingând farfuria către ea.

„Nu fi ridicol,” proteste Veronica, însă nu ridică farfuria. „Te-ai putea increde în vorbele unui copil al străzii mai mult decât în ale soției tale?”

„Atunci mănâncă tu,” spuse Andrei, oferindu-i o bucată de carne pe furculiță. „Doar o gură, ca să îmi dovedești că ea minte.”

Chipul Veronicăi se schimbă complet. Obrajii îi se decolorară iar ochii îi trădau panică.

„Nu fi absurd,” șopti ea, dar mâinile îi tremurau.

Andrei se ridică încet, impunător asupra mesei.

„De cât timp plănuiești asta, Veronica? De când ai în minte să mă omori?”

„Nu știu despre ce vorbești!” strigă ea, ridicându-se cu furie și răsturnând scaunul.

Andrei îi făcu semn unui chelner.

„Vă rog să chemați poliția,” spuse el liniștit. „Și păstrați această farfurie pentru analiză.”

Veronica încercă să fugă, dar doi bărbați din apropiere o împiedicară. Unul dintre ei, după cum avea Ana să afle mai târziu, era chiar inspectorul-șef de poliție, aflat la cină.

În acest haos, Andrei se întorse către Ana, încă alături de masa lor, tremurând.

„Cum te cheamă, micuțo?”

„Ana,” răspunse ea încet.

„Ai o familie, Ana?”

Ana clătină din cap.

„N-ai pe nimeni?”

Din nou, ea dădu din cap.

Andrei o privi atent pe fetița care tocmai îi salvase viața fără să știe. Scoase portofelul și îi dădu o carte de vizită împreună cu câteva bancnote.

„Ești o fetiță curajoasă, Ana,” îi spuse el, oferindu-i cartonașul. „Vino mâine dimineață la această adresă. Cred că îți pot oferi o viață mai bună decât să cerșești.”

La trei ani după acest eveniment, Ana se afla la aceași masă în restaurantul de lux, acum ca oaspe, nu ca o străină intrusă. Purta o rochie simplă dar elegantă, iar părul ei aranjat cu grijă într-o coadă.

Andrei Ionescu, acum tutorele său legal, îi zâmbea cu căldură.

„Ți-am spus că am crescut într-un orfelinat?” îi relată el cu mândrie. „Poate că de aceea am simțit o legătură când te-am văzut atunci.”

Ana îi zâmbi, cunoscând povestea dar bucurându-se să o audă din nou.

„Nu doar că mi-ai salvat viața atunci,” continuă Andrei, „mi-ai reamintit să văd oamenii dincolo de aparențe.”

Veronica era demult o amintire, condamnată la închisoare pentru încercarea de omor. Iar Ana, cândva o fetiță fără adăpost, era acum elevă eminentă și moștenitoarea afacerilor lui Andrei.

„Nu poți ști niciodată de unde vine salvarea,” obișnuia să spună Andrei. „Uneori vine de la cei ignorați de lume.”

Cu privirea îndreptată spre restaurantul care odată îi era interzis, Ana percepea că viața ei fusese schimbată pentru totdeauna în acea noapte, datorită curajului său.

Te-a mișcat această poveste? Împărtășește și tu cu cei dragi și lasă-ne un comentariu cu gândurile tale!