Mă aflam în bucătărie, ocupată să tai legume pentru cină, când a sunat soneria. Era destul de târziu și nu așteptam pe nimeni în vizită.

Seara noastră era întotdeauna liniștită: copiii dormeau, iar soțul meu, Igor, lucra de obicei până noaptea târziu la birou.

Rar primeam vizite la o oră atât de târzie. Când am verificat ceasul, era 20:45.

Cine ar putea să fie?

În timp ce mergeam spre ușă, mă încurajam să rămân calmă: probabil că era doar vecina, venind să împrumute ceva, așa cum obișnuia uneori.

Totuși, exista un sentiment ciudat de neliniște pe care nu-l puteam ignora.

Am deschis ușa și am văzut o femeie stând pe prag.

Avea un chip palid, cu părul încâlcit și o privire obosită și confuză.

Pentru o clipă, am crezut că o cunosc, deși memoria nu-mi putea oferi un nume instantaneu.

— Bună, Tanya, a spus ea cu o voce care mi s-a părut cunoscută.

Dintr-o dată, am recunoscut-o: era Olga, prima soție a lui Igor.

Am rămas înmărmurită, neștiind cum să reacționez.

Olga ieșise din viețile noastre cu mulți ani în urmă, după ce mariajul ei cu Igor se destrămase, iar eu apărusem în peisaj.

Nu ne-am întâlnit niciodată, toate cunoștințele mele despre ea provenind din poveștile lui Igor.

Întotdeauna crezusem că trecutul lor era de mult încheiat și depășit.

Și totuși, acum, se afla în fața ușii casei în care și ea locuise cândva cu Igor.

— Olga? am întrebat, străduindu-mă să nu arăt cât de surprinsă eram.

— Trebuie să vorbim, spuse ea cu un oftat. Este despre Igor.

Am invitat-o în bucătărie, în timp ce încercam să-mi maschez neliniștea crescândă.

Olga părea reticentă să înceapă discuția, jucându-se nervos cu ceașca de ceai pe care i-o oferisem.

Tăcerea dintre noi devenise apăsătoare.

— Probabil te-ai surprins văzându-mă aici, începuse ea cu o voce calmă, dar decisă.

— Nu e ceva personal. Trebuie să afli adevărul.

Mă simțeam tot mai îngrijorată, ținând ceșcuța în mâini.

— Despre ce vorbești? am întrebat, dorind să aflu ce avea de spus.

După o ezitare, Olga oftă adânc:

— Igor nu ți-a spus tot adevărul. Când ne-am despărțit, nu a fost doar pentru că ne-am îndepărtat. El a făcut ceva despre care trebuie să știi.

Vorbele ei m-au lovit cu forța unui vânt rece de toamnă.

Ce ar putea să însemne asta?

Îl cunoșteam pe Igor ca un om integru și sincer, un om corect.

Ce ar putea să fi ascuns de-a lungul timpului?

— Olga, i-am spus, încercând să-mi mențin calmul exterior în timp ce simțeam cum sentimentele de furie și îndoială mă copleșesc.

— Ce vrei să spui, mai exact?

M-a privit cu ochi încărcați de tristețe și oboseală.

— M-a înșelat, mărturisi ea. — Nu a fost doar o ratăcire. Am aflat prea târziu când deja toate erau mărunțite.

Am rămas încremenită, incapabilă să cred ce auzeam. Igor? Să înșele? Nu era posibil.

De cinci ani suntem împreună și nici un semn de trădare nu mi-a fost oferit.

— Te înșeli, i-am spus, simțind cum îmi pulsează în întreaga ființă incredulitatea.

— Igor nu ar face așa ceva. Niciodată nu mi-a dat motive să mă îndoiesc de el.

Olga nu s-a mișcat, privirea ei rămânea serioasă.

— Asta credeam și eu, dar s-a întâmplat. Vreau doar să nu treci prin aceeași suferință.

După ce a plecat, am rămas singură, frământată de propriile gânduri.

Cuvintele ei îmi răsunau în minte întruna. Ce dacă avea dreptate?

Când Igor a ajuns acasă, nu am mai putut aștepta.

— Ai vorbit cu Olga? am întrebat fără preambul.

Surpriza de pe fața lui Igor a spus totul.

— Olga? repetă el, îndepărtându-și haina.

— Nu, nu am mai vorbit de mult. De ce întrebi?

— A fost aici și mi-a spus că ai înșelat, am răspuns cu tristețe și neîncredere.

Igor se opri, umbra unei emoții trecându-i fulgerător pe chip.

— Crezi că este adevărat? am continuat cu glasul tremurând.

A oftat lung, așezându-se pe un scaun, plecat de gânduri.

— Tanya, se întâmpla demult, a spus. Eram diferiți, într-o etapă dificilă. Am greșit și nu sunt mândru, dar asta este un capitol închis.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? Glasul meu tremura de durere.

— Pentru că e trecutul. Nu voiam să te rănească acum. Sunt alt om, promit.

Cuvintele lui mi-au provocat o ezitare. Desigur, oamenii se pot schimba.

Azi știu că relațiile nu sunt ușoare; e nevoie de iertare pe lângă iubire.

Au trecut luni de la descoperirea adevărului.

Relația noastră s-a redresat, iar încet, încet am început să reîntregim punțile pierdute.

Am mers la terapii de cuplu și am reînodat legătura ce cândva era atât de pură.

Nu ne putem schimba trecutul, dar putem construi un viitor împreună.

Fiecare merită o a doua șansă, și am ales să i-o ofer lui Igor.

Ce părere aveți despre iertare într-o relație? Așteptăm comentariile și poveștile dumneavoastră!