„Dar cred că mireasa ta merită cadoul ei de nuntă.”
Bianca nu s-a mișcat, însă zâmbetul pe care îl purtase până atunci dispăruse complet, iar mâna lui Andrei a alunecat de pe talia ei când a văzut că mă îndrept spre ei fără să ridic vocea și fără să par interesată de privirile celor trei sute de oameni din sală.
„Nu lua nimic de la ea”, a spus el repede, iar reacția lui a făcut exact ceea ce sperasem, pentru că Bianca și-a întors capul spre el cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
„De ce?”
Andrei a încercat să zâmbească, dar nu i-a ieșit.
„Pentru că încearcă să strice nunta.”
Am ajuns la câțiva pași de ei și am întins plicul spre Bianca, însă ea a ezitat înainte să-l ia, privind când la mine, când la bărbatul cu care urma să-și înceapă oficial viața.
„Ce este înăuntru?”
„Dovada că Andrei te-a mințit și pe tine.”
În sală s-a făcut atât de liniște, încât am auzit clinchetul unui pahar așezat pe o masă.
Andrei a coborât imediat de pe mica platformă amenajată pentru ceremonie și s-a apropiat de mine.
„Ajunge, Ioana.”
„Atunci spune-i tu.”
„Nu am nimic de spus.”
„Spune-i de apartamentul din Brașov.”
Privirea Biancăi s-a schimbat.
Andrei a încremenit.
Acela fusese primul lucru pe care îl descoperisem după noaptea de la spital, când nu reușeam să dorm și începusem să verific conturile firmei pe care o dețineam împreună. Timp de aproape opt luni, Andrei transferase bani către o societate despre care susținea că oferea servicii de consultanță, însă adresa firmei ducea la un apartament cumpărat printr-un intermediar.
Apartamentul nu era pentru Bianca.
Era pentru el.
Mai exact, era locul în care intenționa să se retragă dacă problemele financiare pe care le ascundea ieșeau la suprafață.
„Ce apartament?”, a întrebat Bianca.
Andrei și-a trecut mâna peste maxilar.
„Nu aici.”
„Ba exact aici”, i-am răspuns. „Pentru că aici ai ales să te căsătorești înainte ca divorțul nostru să fie finalizat.”
Un murmur a străbătut sala.
Bianca s-a întors brusc spre el.
„Mi-ai spus că actele sunt încheiate.”
Andrei nu i-a răspuns imediat, iar tăcerea lui a fost suficientă.
„Andrei?”
„Este doar o formalitate.”
Am scos din geantă telefonul și i-am arătat Biancăi confirmarea depusă de avocatul meu în acea dimineață. Procedura era încă în desfășurare, iar Andrei știa foarte bine acest lucru.
Doina a venit lângă noi, cu fața încordată.
„Nu interesează pe nimeni problemele voastre conjugale.”
„Ai dreptate”, am spus. „De aceea plicul nu conține doar probleme conjugale.”
Pentru prima dată, Andrei a părut cu adevărat speriat.
Bianca a observat.
A rupt sigiliul.
Înăuntru se aflau copii ale transferurilor pe care le descoperisem, extrasele firmei și documentele care arătau că o parte dintre banii folosiți pentru această nuntă proveneau din contul societății noastre, deși Andrei declarase acele sume drept cheltuieli profesionale.
Bianca a răsfoit primele pagini, apoi s-a oprit.
„Ce înseamnă asta?”
„Înseamnă că locația, florile și o parte dintre serviciile pentru această seară au fost plătite din bani pe care Andrei nu avea dreptul să-i folosească singur.”
„Minte”, a spus Andrei.
Nu m-am uitat la el.
„Pagina următoare.”
Bianca a întors foaia.
De data aceasta, culoarea i-a dispărut ei din obraji.
Era un extras cu două transferuri mari efectuate către un cont deschis pe numele ei.
„Eu nu am primit banii ăștia.”
„Știu.”
Andrei s-a repezit să-i ia documentele, dar Bianca s-a retras.
„Atunci de ce apare numele meu?”
Aceasta era întrebarea pentru care venisem.
„Pentru că acel cont a fost deschis folosind copii ale documentelor tale.”
Bianca s-a uitat la Andrei.
„Tu ai avut copii după actele mele.”
„Bianca, ascultă-mă.”
„Ai deschis un cont pe numele meu?”
„Nu este ceea ce pare.”
Vocea lui nu mai semăna cu aceea a bărbatului sigur pe el care mă lăsase în zăpadă. Începuse să vorbească repede, încercând să transforme fiecare fapt într-o neînțelegere și fiecare dovadă într-o coincidență.
Numai că eu nu venisem să-l conving pe el.
„Am trimis documentele originale avocatului meu și instituțiilor competente”, am spus. „Copiile acestea sunt pentru Bianca.”
Andrei s-a uitat la mine cu o furie rece.
„Ai făcut ce?”
Maria s-a mișcat ușor la pieptul meu, iar eu mi-am așezat palma peste spatele ei.
„Exact ceea ce trebuia să fac.”
Atunci Bianca a găsit ultima pagină.
Nu era un extras bancar.
Era copia declarației date de șoferul utilajului care ne găsise în noaptea aceea, împreună cu ora exactă la care apelase serviciile de urgență și fotografiile făcute de camera montată pe vehicul.
Una dintre imagini surprindea SUV-ul lui Andrei îndepărtându-se.
Alta mă arăta lângă valiză, cu Maria sub haină.
Bianca a rămas cu ochii pe fotografie.
„Mi-ai spus că ea a coborât singură.”
Andrei nu a răspuns.
„Mi-ai spus că te-a amenințat și că ai plecat pentru că devenise agresivă.”
„Situația a fost complicată.”
„Un copil de nouă zile era acolo.”
„Nu știam că va rămâne pe marginea drumului.”
Am simțit ceva rece trecând prin mine, pentru că aceea era prima dată când îl auzeam recunoscând, chiar și indirect, că știa că plecase fără noi.
Bianca a înțeles același lucru.
„Deci ai plecat.”
Andrei și-a dat seama prea târziu.
„Nu asta am spus.”
„Ba exact asta ai spus.”
Un bărbat aflat lângă primul rând și-a coborât telefonul, iar câțiva invitați au început să șoptească între ei. Andrei s-a uitat în jur și a înțeles că nu mai controla încăperea.
A făcut un pas spre mine.
„Ai venit cu copilul aici ca să mă provoci.”
„Nu. Am venit pentru că avocatul tău a susținut ieri că eu inventez acuzații din gelozie și că tu ești un tată responsabil. Iar astăzi urma să pleci din țară imediat după ceremonie.”
Bianca s-a întors spre el.
„Poftim?”
Am privit-o.
„Biletele sunt pentru două persoane, dar al doilea pasager nu ești tu.”
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Aceea fusese descoperirea care mă convinsese să vin personal.
Printre plățile făcute din conturile firmei găsisem două bilete către Dubai, cumpărate pentru dimineața următoare. Unul era pe numele lui Andrei.
Celălalt era pe numele unei femei pe care o recunoșteam.
Bianca a răsfoit documentele până a găsit rezervarea.
Apoi a ridicat privirea peste umărul meu.
„Raluca?”
În partea laterală a sălii, domnișoara ei de onoare a încremenit.
Andrei a închis ochii pentru o fracțiune de secundă.
Și atunci totul s-a prăbușit.
Raluca a încercat să plece, dar Bianca a coborât de pe platformă și i-a cerut să se oprească. Nu a fost nevoie de țipete sau de o scenă spectaculoasă, pentru că expresia de pe chipul Ralucăi spunea suficient înainte ca ea să rostească vreun cuvânt.
„De când?”, a întrebat Bianca.
Raluca a început să plângă.
„Îmi pare rău.”
Bianca a privit-o lung, apoi s-a întors către Andrei.
„Tu urma să te căsătorești cu mine astăzi și mâine să pleci cu ea?”
Andrei a încercat să se apropie.
„Pot să explic.”
Bianca și-a scos încet inelul.
„Atunci explică-le invitaților.”
L-a așezat pe masa cu flori și a plecat spre ieșire fără să se uite înapoi.
Doina a strigat după ea, însă nimeni nu s-a mișcat s-o oprească.
Andrei a rămas în mijlocul sălii, înconjurat de toate lucrurile pe care le construise ca să pară omul care câștigase: florile, costumele, mesele elegante, oamenii importanți și povestea în care eu eram femeia instabilă pe care fusese obligat s-o părăsească.
Numai că povestea aceea nu mai exista.
Telefonul lui a început să sune.
S-a uitat la ecran și nu a răspuns.
Apoi a sunat din nou.
Și din nou.
„Ce ai făcut?”, m-a întrebat.
„Ți-am spus deja. Am păstrat dovezile.”
În apropierea intrării au apărut doi bărbați însoțiți de administratorul locației. Nu veniseră să-l aresteze, așa cum probabil se temeau câțiva dintre invitați, ci să-i comunice că reprezentanții firmei solicitaseră clarificări urgente privind plățile contestate și că anumite servicii suplimentare ale evenimentului nu mai puteau fi autorizate pe conturile blocate temporar.
Atunci Andrei a înțeles dimensiunea problemei.
Nu eu îi distrugeam nunta.
Propriile lui decizii o făcuseră.
M-am întors spre ieșire.
„Ioana!”
M-am oprit.
Pentru o clipă am văzut din nou drumul alb, valiza căzută în zăpadă și stopurile SUV-ului dispărând în furtună, însă acum Maria dormea liniștită la pieptul meu, iar eu nu mai eram femeia care bătea într-un geam rugându-l să se întoarcă.
„O să-mi iei copilul?”, a întrebat el.
M-am uitat la el.
„Nu eu hotărăsc asta. Instanța va decide ce este sigur pentru Maria, iar de data aceasta va avea toate dovezile.”
Am ieșit din sală înainte să poată răspunde.
În hol, Bianca stătea singură lângă garderobă, încă îmbrăcată în rochia de mireasă. Când am trecut pe lângă ea, m-a chemat.
„Ioana.”
M-am întors.
Ochii îi erau umezi, dar vocea îi rămânea calmă.
„De ce mi-ai dat mie plicul?”
Am privit spre Maria.
„Pentru că și eu aș fi vrut ca cineva să-mi spună adevărul înainte să-mi leg viața de el.”
Bianca a coborât privirea.
„Îmi pare rău că te-am crezut nebună.”
„Și eu am crezut multe lucruri despre el.”
Am plecat fără să mai spunem nimic.
Afară ningea ușor, însă de data aceasta mașina mea era la câțiva metri distanță, încălzită, iar scaunul Mariei mă aștepta în spate.
Când am deschis portiera, telefonul a vibrat.
Era avocatul meu.
„Am primit confirmarea”, mi-a spus. „Judecătorul a admis cererea provizorie. Până la audiere, Andrei nu poate lua copilul fără supraveghere, iar documentele financiare vor fi analizate separat.”
Am închis ochii pentru o clipă.
Nu simțeam triumf.
Simțeam liniște.
Am așezat-o pe Maria în scaun, am fixat centurile și am rămas câteva secunde privind-o cum doarme, complet nepăsătoare la haosul pe care tocmai îl lăsasem în urmă.
În urmă cu șase săptămâni, stătusem pe marginea unui drum înghețat și mă întrebasem dacă vom ajunge amândouă acasă.
Acum aveam răspunsul.
Am închis portiera, m-am urcat la volan și am pornit motorul, iar prin parbriz am văzut pentru ultima dată luminile sălii în care Andrei încercase să înceapă o viață nouă construind-o peste minciunile celei vechi.
Nu m-am întors pentru răzbunare.
M-am întors pentru ca adevărul să ajungă înainte ca el să mai poată abandona încă o femeie în mijlocul propriei furtuni.
Apoi am plecat cu Maria spre casă, iar de data aceasta nimeni nu ne mai putea lăsa pe marginea drumului.
