Iar în timp ce priveam cuvintele înghețate de pe ecran, mi-am dat seama că nici măcar nu puteam bănui cât de periculoasă era pânza în care urma să descopăr că fusesem prinsă.
Mihai mi-a luat telefonul din mână și a citit mesajele fără să spună nimic câteva secunde. Când și-a ridicat privirea, furia de pe chipul lui era amestecată cu ceva ce m-a speriat și mai tare: teamă.
„Nu te întorci acolo singură”, a spus el. „Și nu-i mai răspunzi până nu înțelegem ce sunt actele astea.”
Mama ajunsese deja la centrul comercial, iar Sofia stătea lipită de ea, cu mâinile în jurul unui pahar cu apă pe care aproape că nu-l atingea. Eu încercam să-mi amintesc fiecare hârtie pe care Andrei mi-o pusese în față în ultimele luni.
Apoi mi-am amintit.
Cu trei săptămâni înainte, Andrei îmi spusese că administratorul blocului pregătea documentele pentru actualizarea datelor proprietarilor și că avea nevoie de câteva semnături. Eram în bucătărie, pregăteam cina, Sofia își făcea temele, iar el îmi întinsese un teanc de foi, arătându-mi locurile unde trebuia să semnez.
„Sunt doar formalități”, spusese el atunci.
Semnasem fără să citesc fiecare pagină.
Gândul acela m-a lovit atât de puternic, încât a trebuit să mă așez.
„Eu am semnat”, am murmurat. „Nu contractul pe care mi l-a trimis acum, dar am semnat niște foi pe care nu le-am citit.”
Mihai și-a trecut palma peste față.
„Atunci trebuie să aflăm ce ai semnat de fapt.”
În următoarea jumătate de oră am sunat un avocat recomandat de mama, apoi am mers direct la secția de poliție. Nu știam dacă mesajele lui Andrei erau suficiente pentru ca cineva să intervină imediat, însă fotografia actelor, amenințarea și faptul că documentele mele personale se aflau în posesia lui au schimbat tonul discuției.
Mi s-a spus foarte clar să nu mă întorc singură în apartament.
Când am ieșit, telefonul meu avea paisprezece apeluri pierdute.
Toate de la Andrei.
Apoi a venit al cincisprezecelea.
De data aceasta am răspuns, cu Mihai și avocatul lângă mine.
„Unde ești?” a întrebat Andrei.
Vocea lui suna din nou calmă, aproape tandră, iar schimbarea era atât de bruscă încât mi s-a făcut pielea de găină.
„Trebuie să vorbim.”
„Exact asta încerc să fac de două ore, Alina. Te-ai speriat degeaba și ai speriat și copilul. Vino acasă și îți explic tot.”
„Ce vinzi?”
Tăcerea de la celălalt capăt a durat prea mult.
„Nimic fără acordul tău.”
„Atunci de ce există un contract?”
Andrei a oftat, ca și cum eu eram cea care îi testa răbdarea.
„Este o soluție financiară. Am găsit un cumpărător foarte bun și voiam să-ți fac o surpriză. Cu banii putem lua ceva mai mare, într-o zonă mai bună, și putem începe viața noastră adevărată.”
M-am uitat la Mihai.
„De ce ai certificatul de naștere al Sofiei?”
Pentru prima dată, Andrei nu a avut răspunsul pregătit.
„Nu are legătură cu apartamentul.”
„Atunci cu ce are legătură?”
Vocea lui s-a schimbat imediat.
„Vino acasă.”
„Nu.”
Un singur cuvânt, dar parcă între noi se rupsese ceva definitiv.
„Alina, nu mă obliga să vin după tine.”
Am închis.
În seara aceea nu ne-am întors acasă. Sofia a rămas cu mama, iar eu și Mihai am mers împreună cu polițiștii la apartament pentru a-mi recupera lucrurile esențiale și documentele.
Andrei nu mai era acolo.
Încuietoarea nu fusese forțată, nimic nu părea răvășit, însă pașaportul meu și certificatul Sofiei dispăruseră de pe masa din bucătărie.
La fel și contractul.
Am intrat în dormitor cu senzația că pășesc în casa altcuiva. Sertarele păreau normale, hainele erau la locul lor, până când Mihai a observat că lipsea cutia metalică în care țineam actele apartamentului.
Atunci am înțeles că Andrei nu reacționase impulsiv.
Pregătise totul.
Avocatul a început imediat verificările, iar dimineața următoare m-a sunat înainte de ora opt.
„Trebuie să vii la birou.”
Tonul lui mi-a spus că găsise ceva.
Contractul fotografiat de Andrei nu era încă un act final de vânzare, însă exista într-adevăr o promisiune semnată în numele meu. Mai grav, documentele indicau că urma să fie încasat un avans consistent, iar cumpărătorul era o firmă despre care eu nu auzisem niciodată.
Firma fusese înființată cu doar câteva luni înainte.
Administratorul ei era un bărbat pe nume Radu Ionescu.
Numele nu-mi spunea nimic.
Până când avocatul mi-a arătat fotografia lui.
L-am recunoscut imediat.
Îl întâlnisem de două ori.
Andrei mi-l prezentase drept „un vechi prieten din facultate”.
În acel moment, lucrurile au început să se lege într-un mod care îmi provoca greață. Andrei nu găsise întâmplător un cumpărător. Cumpărătorul făcea parte din plan.
„Poate să-mi ia apartamentul?” am întrebat.
„Nu atât de simplu”, mi-a răspuns avocatul. „Dar poate crea un dezastru juridic suficient de mare încât să te coste timp și bani. Important este că ai reacționat înainte de finalizarea tranzacției.”
Apoi mi-a arătat ceva și mai tulburător.
Printre documentele pregătite exista o declarație potrivit căreia eu intenționam să-mi schimb domiciliul împreună cu Sofia.
Adresa indicată era în Brașov.
Nu fusesem niciodată la acea adresă.
Am simțit cum mi se răcesc mâinile.
„Sofia l-a auzit spunând că o poate lua mai târziu.”
Avocatul a rămas nemișcat.
„Spune poliției exact asta.”
Până la prânz, cazul nu mai arăta ca o simplă ceartă între parteneri. Mesajele, documentele dispărute, firma cumpărătoare și declarațiile pregătite formau un tablou mult mai grav.
Totuși, Andrei dispăruse.
Nu răspundea la telefon, iar apartamentul lui vechi era gol.
La ora patru după-amiaza am primit însă un mesaj.
Nu de la el.
De la Radu.
„Cred că trebuie să vorbim. Andrei m-a mințit și pe mine.”
Avocatul mi-a spus să nu mă întâlnesc singură cu el, așa că discuția a avut loc în prezența lui.
Radu a venit palid și agitat, cu un dosar sub braț.
A recunoscut că Andrei îi spusese că eu vreau să vând urgent apartamentul pentru a cumpăra o casă împreună cu el. Îi prezentase copii după actele mele și îi promisese un preț mult sub valoarea reală, cu condiția ca o parte din bani să fie transferată rapid într-un alt cont.
„Am crezut că este o afacere între voi”, a spus Radu. „Mi-a arătat semnături, mesaje, copii după acte. Mi-a spus că tu nu vrei să te ocupi de proceduri.”
A scos din dosar mai multe pagini.
Printre ele se afla și foaia pe care îmi recunoșteam semnătura.
Deasupra ei fusese imprimat ulterior un text pe care eu nu-l văzusem niciodată.
Atunci am înțeles.
Andrei mă pusese să semnez foi aproape goale, ascunse printre documente banale.
Nu falsificase semnătura.
Folosise-o.
Radu a acceptat să predea documentele și conversațiile lui cu Andrei. În acele mesaje apărea și explicația pentru fraza auzită de Sofia: Andrei intenționa ca, după mutarea mea fictivă, să mă convingă să-i acord o procură mai largă, sub pretextul că se ocupa el de înscrierea Sofiei la o școală nouă și de formalitățile pentru locuință.
Nu știu până unde ar fi mers.
Și nici nu vreau să aflu.
În seara aceea, Andrei a făcut ultima greșeală.
S-a întors la apartament crezând că eu voi veni după hainele Sofiei. În schimb, acolo îl așteptau polițiștii.
Nu am asistat la momentul în care a fost găsit. Am aflat doar că asupra lui se aflau pașaportul meu, certificatul Sofiei și mai multe copii ale documentelor apartamentului.
Când m-a sunat de la secție, nu am răspuns.
A încercat din nou.
Și din nou.
Apoi au început mesajele.
Mai întâi își cerea iertare. După aceea spunea că totul fusese pentru viitorul nostru. Câteva minute mai târziu mă acuza că îl trădasem și că Mihai mă manipulase.
Am citit primele două mesaje, apoi am blocat numărul.
În zilele următoare, cu ajutorul avocatului, toate demersurile legate de vânzare au fost oprite, iar apartamentul a rămas al meu. Documentele originale s-au întors în mâinile mele și am schimbat imediat încuietorile.
Dar cea mai grea conversație nu a fost cu avocatul și nici cu poliția.
A fost cu Sofia.
Stăteam amândouă pe canapeaua mamei când am întrebat-o de ce nu-mi spusese mai devreme că îi era frică de Andrei.
Și-a privit degetele.
„Pentru că mi-a spus că tu ești fericită cu el.”
Am simțit un nod în piept.
„Și?”
„A zis că dacă fac probleme, tata o să mă ia și tu o să rămâi singură. Nu voiam să fii singură.”
Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns.
În clipa aceea am înțeles cât de atent își construise Andrei controlul. Pe mine mă convinsese că Mihai reprezenta o amenințare. Pe Sofia o convinsese că adevărul putea distruge familia.
Ne ținuse separate prin frică.
Mihai nu a profitat de nimic din toate acestea. Nu mi-a spus niciodată „ți-am zis eu” și nu a încercat să transforme greșeala mea într-o armă.
Când ne-am întors în sfârșit în apartament, a venit doar ca să mă ajute să schimb ultimul butuc de la ușă.
Sofia stătea în hol și îl privea.
„Tati?”
„Da?”
„Poți să verifici dulapul meu?”
Mihai s-a oprit o secundă, apoi a intrat în camera ei, a deschis dulapul și s-a uitat înăuntru.
„E gol.”
Sofia a zâmbit pentru prima dată după două zile.
Eu am rămas lângă ușa de la intrare, privind cheia nouă din palma mea.
Cu numai patruzeci și opt de ore înainte, credeam că viața mea se destramă pentru că fiica mea refuza să coboare dintr-un autobuz.
Acum înțelegeam adevărul.
În ziua aceea, Sofia nu ne împiedicase să ajungem acasă.
Ne împiedicase să intrăm direct într-o capcană.
M-am aplecat, am sărutat-o pe frunte și am încuiat ușa cu cheia nouă, știind că, pentru prima dată după multe luni, omul de care fiica mea se temea nu mai avea nicio cheie, niciun document și nicio putere asupra noastră.
